Patriarhia Română
24 aprilie 2025, 12:54
Vineri, 25 aprilie, se împlinesc 140 de ani de la recunoaşterea, din partea Patriarhiei Ecumenice, a autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, un eveniment crucial atât pentru Biserică, cât şi pentru statul român, ce îşi câştigase recent suveranitatea faţă de Imperiul Otoman (1877).
O Biserică autonomă dispune de o conducere proprie, un sinod condus de ierarhul suprem – patriarh, mitropolit sau arhiepiscop. Această conducere deţine putere deplină în privinţa doctrinei, sacramentelor şi jurisdicţiei, independent de alte Biserici, respectând totodată egalitatea şi responsabilitatea reciprocă a Bisericilor surori.
Încercarea de a obţine autonomia Bisericii Ortodoxe Române a fost iniţiată şi susţinută încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Unificarea Principatelor Române, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859), apoi în Ţara Românească (24 ianuarie/5 februarie 1859), a marcat o schimbare majoră în viaţa politică, socială, economică şi culturală a noului stat. Până în decembrie 1861, domnia lui Cuza a implicat două guverne şi două capitale, la Bucureşti şi la Iaşi. În ianuarie 1862, a apărut un singur guvern şi un singur parlament, iar noul stat a adoptat oficial denumirea de România.
În această perioadă de transformări, Biserica a experimentat şi ea reforme, care au influenţat profund viaţa religioasă a ţării.
Atitudinea fermă a lui Alexandru Ioan Cuza în relaţia cu Patriarhia Constantinopolului a reprezentat un prim pas important spre recunoaşterea autonomiei.
Legislaţia bisericească din 1864 a proclamat independenţa Bisericii române.
Una dintre măsurile luate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza a vizat implementarea unui sistem sinodal central. „Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale”, din 3 decembrie 1864, a avut ca obiectiv unitatea bisericească. Înainte de acest moment, cele două entităţi bisericeşti, din Ţara Românească şi Moldova, nu aveau o autoritate sinodală unificată.
Pentru a elimina orice dependenţă de o autoritate ecumenică străină, primul articol din lege prevedea că „Biserica ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru toate aspectele organizatorice şi disciplinare”.
Aceasta a fost prima lege care a recunoscut oficial autonomia – autocefalia – Bisericii Ortodoxe Române. Pentru o Biserică independentă, era nevoie şi de un sinod. Astfel, articolul doi al legii prevedea formarea unui Sinod general şi a unor sinoade eparhiale.
În Sinodul general intrau mitropoliţi şi episcopi, precum şi alţi membri aleşi.
Sinodul a funcţionat în trei sesiuni la Bucureşti (1865, 1867, 1869), ultima fără rezultate concrete. Aceste sesiuni au marcat importante etape istorice pentru Biserica română. Legile votate anterior au fost apoi adoptate de Sfântul Sinod.
O lege organică din 1872 – Biserica românească, reconfirmată ca autocefală
În 1867, a fost elaborat un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, devenind lege în 1872. Legea a pus bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, menit să menţină legăturile cu Biserica ecumenică şi unitatea administrativă a Bisericii naţionale.
Preşedinţia Sinodului era deţinută de mitropolitul primat, iar în absenţa acestuia, de mitropolitul Moldovei sau de cel mai în vârstă episcop.
Recunoaşterea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române
După plecarea lui Alexandru Ioan Cuza, recunoaşterea autonomiei a întâmpinat diverse dificultăți.
În urma războiului de independenţă (1877-1878) au avut loc discuţii între guvernul român şi Patriarhia Constantinopolului.
În 1882, au existat probleme legate de relaţia Bisericii cu Patriarhia Constantinopolului.
În 1885, după negocieri, Patriarhul Ecumenic a recunoscut oficial autonomia Bisericii Ortodoxe Române printr-un document oficial (tomos), marcand un moment crucial în istoria Bisericii.
În urma recunoaşterii de către Patriarhia Ecumenică s-au desfăşurat acte de comunicare şi de ratificare.
Actul oficial de recunoaştere a venit la 25 aprilie 1885. Patriarhul ecumenic a informat şi celelalte Patriarhii.
În mai 1885, Biserica Ortodoxă Română a fost acceptată ca parte a Bisericilor Ortodoxe autocefale din Răsărit.
Acest eveniment important a marcat o etapă crucială în consolidarea Bisericii Ortodoxe Române, asigurând unitatea dogmatică şi canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe.
Unificarea Principatelor Române, independenţa, proclamarea regatului şi recunoaşterea autonomiei au fost factori esenţiali în creşterea importanţei Bisericii Ortodoxe Române şi, în final, în proclamarea sa ca Patriarhie în 1925.
