O profesoară de la Facultatea de Jurnalism din București, fost decan al școlii, Anamaria Neagu, analizează climatul actual, un context complex și dificil.
Uitați de fotbal! De multă vreme, nici fotbalul nu mai este un sport național important. Nici măcar politica nu este o prioritate pentru români, deși mulți se pretind experți. Realitatea este că, în schimb, sporturile noastre naționale sunt sarcasmul și neîncrederea.
Ne pricepem bine la batjocură. Râdem de greșelile elevilor, deși profesorii și părinții ar trebui să-și asume responsabilitatea. Ne amuzăm de detalii neimportante despre personalități publice, fără a ne concentra asupra calităților și responsabilităților lor.
Ironia, în exces, devine toxică
Batjocura e folosită în spațiul public ca eliberare de stres, o modalitate de a supraviețui într-o țară unde politica pare să neglijeze cetățenii. Înțelegem că uneori funcționează ca o formă de relaxare, dar este o strategie cu consecințe grave.
Ironia nu e compatibilă cu patriotismul pe termen lung. Ce valori mai au sens într-o societate care râde de oameni pentru aspecte superficiale, minore, sau de cele mai multe ori nepotrivite? În ce cred oare cei care râd de alții pentru a rezista în această realitate?
Această atitudine, răspândită în toate domeniile vieții, contrazice dorința declarată a românilor de a revendica o țară mai bună.
Neîncrederea, o amenințare latentă
Dacă batjocura poate ajuta într-o mică măsură, neîncrederea ne erodează pe dinăuntru. Suntem un popor care nu mai crede în nimic, dar mai ales nu crede în sine. Această neîncredere se extinde la toate instituțiile și domeniile vieții.
Nu avem încredere în sistem și nici în noi. Ne roade un sentiment de îndoială, de scepticism, generând frică și frustrare.
Această lipsă de încredere se manifestă în diverse domenii: sănătate, ordine publică, educație, justiție.
Astfel de reacții negative sunt extrem de răspândite și nu au limitări.
O societate construită pe nisipuri mișcătoare
Sigur, multe dintre criticile menționate sunt bazate pe probleme reale. Există doctori incompetenți, polițiști neprofesioniști, profesori necalificati, judecători corupți.
Însă atunci când construim totul pe neîncredere, nu punem cărămizi, ci săpăm gropi în nisip. Aceasta este o expresie a nihilismului și a pierderii speranței.
Este normal să ne plângem și să ne manifestăm neîncrederea. Dar cum ar fi dacă am construi pe încredere, nu pe ură și dezbinare?
Cum ar putea evolua țara dacă am începe să valorificăm încrederea în oameni, în politicieni, în sistem, în educație și în viitorul național?
Într-o lume dominată de ură, frică și dezamăgire, o punte spre o societate mai bună ar fi reprezentată de manifestarea încrederii.
