S-a încheiat ediția din 2025 a Festivalului George Enescu. De câteva zile, ne-am reintegrat în rutina cotidiană. Măsurând timpul, am realizat că devenisem atât de integrat în programul festivalului încât oamenii obișnuiesc să meargă la concerte mai frecvent decât la serviciu. Restanțele acumulate într-o lună de evenimente muzicale, încât doar după câteva zile de la concertul de închidere reușesc să găsesc răgazul pentru a împărtăși câteva impresii. Ele sunt, desigur, subiective. Sunt ale mele și vă invit, din start, să nu fiți de acord cu ele. Dacă percepțiile mele nu coincid cu ale voastre, vă rog să-mi împărtășiți propriile opinii cu aceeași deschidere cu care le exprim eu.
Pe durata unei luni, așa cum am menționat și în edițiile anterioare, din 2023, Bucureștiul a devenit centrul mondial al muzicii clasice. În prezent, odată cu finalizarea Festivalului Enescu, orașul își reia statutul de capitală a României.
Bugetul de 14 milioane de euro pentru o lună de festival, în mare parte finanțat din fonduri publice, reprezintă o justificare clară a interesului public, nu doar ca pasiune estetică, ci și din punct de vedere financiar și managerial. În opinia mea, susținerea politică de care se bucură Festivalul George Enescu din partea statului este excepțională și, cel mai probabil, cea mai mare din istorie. Am repetat adesea în discursurile publice că educația și cultura au nevoie de o infuzie semnificativă de fonduri, deoarece sunt subvenționate insuficient.
Festivalul George Enescu merită să fie sprijinit adecvat cu resurse bugetare naționale, deoarece este singurul produs cultural de anvergură locală și globală din patrimoniul imaterial național, capabil să devină un simbol și un brand național pentru România. Aceasta este o idee exprimată într-un interviu realizat în 2021 pentru Gândul. Nu mă voi apleca în acest articol asupra modului în care au fost gestionate fondurile în 2025: această temă nu mă interesează momentan. Totuși, o discuție deschisă pe această temă de interes național este necesară, mai ales pentru a discuta direcția în care se include viitorul unui festival de 14 milioane de euro, care reprezintă, fără îndoială, nava-amiral a scenei culturale românești: în ce direcție ne îndreptăm și ce îmbunătățiri sunt necesare.
Observ, față de edițiile anterioare, o tendință de extindere orizontală a festivalului (un aspect pozitiv) dar și o ușoară dispersare pe verticală (un aspect mai puțin favorabil). Cea de-a doua percepție, cea negativă, se referă la consistența repertorială, comparativ cu edițiile anterioare: dacă nu sunteți de acord, vă invit să-mi contraziceți. Pe de altă parte, primul aspect, cel pozitiv, este evident: în 2025, muzica clasică s-a răspândit în 20 de orașe din țară și în Chișinău. Cu toate acestea, mulți români nu au aflat că Bucureștiul găzduiește un festival de muzică clasică în această perioadă; am primit mai multe mărturii în acest sens. Consider că o amplificare a comunicării către segmente mai tinere ale publicului merită atenție pentru edițiile viitoare.
Spectacolele dedicate familiilor și copiilor au fost continue și, după părerea mea, ar trebui extinse și mai mult. Inițiate în 2023 de Cristian Măcelaru, aceste evenimente au avut succes atât în ediția precedentă, cât și în cea actuală, contribuind la formarea gustului muzical și la cultivarea iubirii pentru muzică încă din copilărie. Aceste activități, cu rol educațional, trebuie consolidate pentru a forma noile generații de melomani.
Mi-a plăcut proiectul Enescu în Control: am participat o singură dată, dar ideea de a aduce muzica clasică în cluburile din București este excepțională. La acea ocazie, clubul din strada Constantin Mille era plin. Ar fi benefic ca astfel de inițiative să se repete periodic, pentru a apropia muzica clasică de publicul tânăr și urban, chiar și într-un ambient neconvențional.
Despre proiectul Enescu – JTI Immersive Experience, găzduit de Muzeul Artei Moderne Imersive (MINA), nu pot să emit o opinie, fiindcă nu l-am vizitat. Dar dacă acesta vizează copiii și familiile, ideea pare bună. În contrast, extinderea acestei experiențe multimedia la concertele marilor orchestre mi se pare inadmisibilă, fiind dificil de înțeles răspunsul pentru care în timpul unui concert pentru adulți se proiectează imagini în mișcare.
Am în minte, de exemplu, proiecția multimedia din 18 septembrie 2025, în timpul simfoniei Daphnis et Chloé de Maurice Ravel, unde am avut dificultăți în a vedea rostul acesteia. De ce o scenografie digitală modernă a fost plasată în timpul interpretării Orchestrei Naționale a Franței, condusă de Cristian Măcelaru, în condițiile în care sala era plină de spectatori capabili să aprecieze valoarea interpretativă? La ce a servit această proiecție, în afară de auto-reprezentare?
Ascultând, tot în 2025, și concertul inaugural de duminică, 24 august, de la Sala Palatului, deschis de Orchestra Filarmonicii George Enescu cu Poema română de George Enescu, am avut aceeași impresie: o proiecție cu imagini în mișcare ce însoțește muzica, imaginea unui tren în mișcare, nu șiajut un scop clar. Se poate discuta dacă astfel de semnificații vizuale adaugă sau distrag atenția de la muzică, dar efectul general este acela de lipsă de relevanță și de inutilitate perceptibilă.
Acelasi comentariu și pentru opera Salomeea de Richard Strauss: experiența muzicală a fost intensă, dar prezența proiecțiilor multimedia a părut în detrimentul înțelegerii și aprecierii interpretării de pe scenă. Sub îndrumarea dirijorului Cristian Măcelaru, Orchestra WDR din Köln a dat o interpretare fabuloasă, însă utilizarea scenografiei digitale în timpul unui concert de operă trebuie abordată cu precauție, pentru a nu diminua impactul muzicii.
Amintesc și includerea Operei Naționale București în lista instituțiilor coorganizatoare ale festivalului, precum și decizia de a reprezenta pe scenă montarea Oedip de George Enescu, la Națională, în cadrul festivalului. Aceasta este, după părerea mea, cea mai reușită interpretare lirică actuală a acestei opere pe scena din România, o realizare pe care o argumentez într-o cronică publicată anterior.
Legat de comportamentul publicului, nu am noutăți mari față de anul 2023. Cei interesați pot citi impresiile mele din acea ediție. Întreaga epocă a concertelor fărăphone-uri și a reacțiilor spontane a apus, iar ideea unor orchestrațiuni din telefoane mobile uitate deschise nu este una practică; totuși, incidentele din festival dovedesc că, din păcate, uneori, comportamentul spectatorilor lasă de dorit. La un concert din 2025, un telefon mobil a sunat în timpul interpretării unor lucrări de referință precum simfoniile Mahler. Sunetul auzitorului, într-un moment de înaltă încărcătură emoțională, a fost o surpriză neplăcută și un chin pentru cei prezenți, dar dovează cât de mult a evoluat cultura spectatorilor.
În ciuda acestor episoade, am remarcat o îmbunătățire a comportamentului în anumite momente, precum finalul interpretării Rapsodiei române nr. 1 de Enescu, interpretată de Orchestra Regală Concertgebouw. Publicul a rămas în loc, fără a aplauda frenetic înainte de final, chiar dacă sala a fost plină și excitabilă. De asemenea, gesturile de aplauze și ridicările în picioare în timpul introducerii imnului național sau a altor momente în timpul concertelor trebuie reconsiderate, fiind în opinia mea, chiar nepotrivite într-un mediu de concert clasic.
Un aspect important este tendința de a introduce, în program, lucrări recente, unele chiar în premieră națională, pentru a menține festivalul ancorat în prezent. În această direcție, s-au adus în festival compoziții de autori contemporani, precum Concertul pentru orchestră (2025) de Dan Dediu sau Requiem for My Friend (1998) de Zbigniew Preisner, interpretate în cadrul unor recitaluri și concerte dedicate creației actuale, menite să stimuleze curiozitatea publicului.
Un exemplu de noutate muzicală a fost suita orchestrală din opera Mamele din Herson, compusă de Maxim Kolomiyets pentru The Metropolitan Opera din New York. Interpretată la Sala Palatului, aceasta a ilustrat secțiuni de mare impact emoțional, precum Lamentația mamei, o compoziție răvășitoare despre tragedia războiului și suferința civilă, evocând experiențele mamelor ucrainene ale căror fiice și fii au fost victime ale conflictului. În ziua următoare, o altă lucrare semnată de același autor, Bucha. Lacrimosa, a continuat să sublinieze conștiința durerii și dificultăților recente ale Ucrainei, fiind o demonstrație de artă de protest și comemorare.
După cele două concerte ale Orchestrei Ucrainei a Libertății, programul s-a echilibrat, fiind incluse seri dedicate muzicii ruse precum cele din 27 și 28 august 2025. Deși patrimoniul muzical rus rămâne universal, adaptarea sa în programul festivalului trebuie percepută cu discernământ, pentru a păstra echilibrul și obiectivitatea. Diferențele în audiență, precum sala aproape goală pentru concertele ucrainene și sala plină pentru cele rusești, reflectă și preferințele publicului, dar și nivelul de simpatie geopolitică participantă. Chiar și așa, interpretarea orchestrei ucrainene rămâne de înaltă calitate, chiar dacă nu are aceeași prestigiozitate a orchestrelor occidentale.
Două momente, din concertele din 2025, au rămas în memoria mea: întâi, interpretarea cu intensitate a simfoniei Leningrad de Șostakovici, ce evocă ororile și rezistența în timpul asediului din cel de-Al Doilea Război Mondial, și, apoi, bisul final al orchestrei londoneze, o interpretare energică din Moscow, Cheryomushki, care a adus o energie specială și un aer de satiră subtilă, remarcând o abordare modernă și plină de umor.
Momente memorabile au reprezentat și recitalurile din sala de concert, precum cel din 28 august 2025, susținut de Orchestra WDR din Köln, care a oferit interpretări vibrante ale symfoniilor și lucrărilor din repertoriul universal, inclusiv cele ale lui Mahler, Dvořák și Enescu. În plus, prezența formației The Between Worlds Ensemble, condusă de Avi Avital, a ilustrat influențe folclorice și muzică tradițională din regiuni precum Sicilia sau Puglia, aducând o notă de diversitate și unicitate programului festivalului.
Sursa fotografiilor: Festivalul George Enescu (fotografii: Alex Damian, Andrada Pavel, Petrica Tănase, Anca Arambașa, Cristina Tănase, Andrei Gîndac, Cătălina Filip).
