Puțini sunt conștienți de încercările prin care a trecut Otniela în copilărie. Aceasta a avut grave probleme de sănătate, nu a mers până la vârsta de 4 ani și a fost monitorizată de renumitul medic Alexandru Pesamosca, cel care i-a schimbat cursul vieții. În exclusivitate, Otniela Sandu împărtășește despre miracolele ce au contribuit la prezentul său.
Diagnosticul unei afecțiuni congenitale severe a marcat copilăria Otnielei cu imobilizare, tratamente constante și multă încredere. Alături de ea au fost bunica și doctorul Alexandru Pesamosca, cel care a avut grijă de ea ani de zile și a crezut într-o minune.
Puțini știu că, în spatele unei imagini perfecte, Otniela are o poveste de viață plină de suferință și curaj încă din primii ani. În exclusivitate pentru această publicație, vedeta vorbește despre miracolul ce i-a permis, în cele din urmă, să trăiască o viață normală.
Otniela nu a putut merge până la vârsta de 4 ani din cauza problemelor de sănătate
Diagnosticul a fost sever, iar problemele au fost prezente încă de la naștere. Vedeta explică faptul că afecțiunea era bilaterală, iar diferența dintre picioare era evidentă.
Eu am avut luxație congenitală și nu am mers până la vârsta de 4 ani. Bunica mă ducea la grădiniță, unde era educatoare, și purtam un aparat pentru corectare, care menținea picioarele la 90 de grade, în poziție de spagat. A fost considerat un miracol că pot să merg. Diagnosticul a fost de congenital bilaterală. Practic, m-am născut cu un picior mai lung și unul mai scurt, a povestit Otniela Sandu pentru această publicație.
În acea perioadă dificilă, un rol esențial l-a avut renumitul medic Pesamosca, care a urmărit evoluția sa și a crezut într-o șansă.
Pesamosca a fost medicul care a avut grijă de mine din copilărie. Am stat împreună mulți ani. Bunica lucra cu el, și mi-a adus un aparat de test, pe care acum există un spital ce îi poartă numele. El a spus că Dumnezeu a făcut o minune.
Copilăria Otnielei nu a fost simplă. Imobilizată mult timp, dorința de a se mișca a devenit o motivație majoră.
Știu că stăteam în pat și voiam să cobor, dar nu puteam singură. Mereu am avut dorința de a alerga și de a face activități. Așa am început să urc munți și să explorez. Mereu am considerat că nimic nu e imposibil și dacă îți dorești cu adevărat, poți. Fac tot ce mi s-a spus că nu voi face niciodată.
Credința a jucat un rol esențial în tot acest proces, fiind întărită de bunica sa.
Bunica se ruga constant la Dumnezeu și îmi spunea mereu să am încredere în El, pentru că puterea Lui e peste cea a oamenilor. Asta a fost lecția importantă.
Astăzi, Otniela afirmă cu mândrie că rezultatele sunt emoționante și astăzi.
Chiar și acum, picioarele mele sunt cele mai apreciate. Nu am nimic ce m-ar putea ține pe loc. Am fost inițial imobilizată și acum nu mai am frici. E o adevărată binecuvântare că pot să merg și să continui să fac tot ce-mi place.
Cum a realizat Pesamosca vindecarea Otnielei
Memoria doctorului care i-a schimbat destinul rămâne foarte vie în mintea sa.
Și azi, când mă gândesc la el, simt un fior. Mi-a adus un aparat de test din Germania, dacă nu greșesc. A spus că nu îi va face operație. Pentru a interveni chirurgical, era nevoie să-i scoată picioarele din șold și să le repoziționeze. Majoritatea cazurilor în care s-a făcut acest tip de operație au avut rezultatul unui picior mai lung decât celălalt, ceea ce îi făcea pe oameni să meargă șchiopătând. El a spus că nu va face așa cu mine. Bunica a fost de acord și a găsit un aparat special. Am încercat să mi-l pună pentru a-și corecta picioarele la 90 de grade, poziție dreaptă. A durat doi ani. Asta însemna că puteam dormi și mergea la baie în această poziție. Eram un copil căruia i se părea normal, dar, de fapt, picioarele mele s-au refăcut cu ajutorul acelui dispozitiv, pe care Pesamosca a vrut să-l încerce. El și bunica lucrau strâns de mulți ani, fiind medici excepționali. Niciodată nu a acceptat bani de la părinți sau de la bunică. Pasiunea lui pentru medicină era imensă, a mai povestit ea.
„Nu mi se părea niciodată că voi putea merge, urca munți, schia sau realiza aceste activități”
Vedeta consideră că vindecarea sa reprezintă un adevărat miracol și este profund recunoscătoare pentru că a depășit perioadele dificile, când nimeni nu credea că va putea să meargă normal.
După acea perioada, dispozitivul a fost dat și altor copii. Când l-am eliminat, între vârsta de 4 și 5 ani, am învățat să merg. Înainte, nu puteam merge și mă târam pe coate. Părinții se certau adesea, pentru că tatăl își dorea să vadă că merg, iar doctorul le spunea să nu mă forțeze. Eu plângeam și îmi doream foarte mult să mă plimb. La vârsta de 6 ani, am avut un episod cu durere intensă la un picior și am stat imobilizată câteva zile, din cauza unei răceli. După acea experiență, nimic nu a mai fost la fel. Dar nu am crezut niciodată că voi putea merge, urca munți sau schia. Parinții mei au încercat mereu să mă protejeze, dar eu am simțit intens nevoia să depășesc aceste limite. Astfel, am realizat cele mai riscante aventuri și activități.
