În 2004, România a descoperit modul în care geniul de la Hobița putea fi transformat în instrument pentru afaceri. Douăzeci de ani mai târziu, Cumințenia Pământului continuă să aștepte respectul cuvenit.
Amintim 2004: Afaceri sub umbra marelui sculptor
În decembrie 2004, mass-media românească dezvăluia una dintre cele mai nocive perioade din patrimoniul cultural al țării. O rețea complexă de falsificări, expertize controversate și tranzacții de miliarde de lei zdruncinau piața operelor de artă, iar numele lui Constantin Brâncuși era folosit ca paravan pentru escrocherii.
În centrul acestor activități se afla Adrian Bogza, descris ca „un colonel (r) în MApN, fluent în patru sau cinci limbi străine”, administratorul Delta Group SRL. Metoda era simplă și eficientă: sculpturi atribuite lui Brâncuși erau autentificate prin expertize controversate, publicate în cărți și cataloage, apoi utilizate drept garanții pentru credite bancare sau în tranzacții comerciale.
Victimele erau numeroase. Ionel Curelaru, patron al companiei bârlădene SC Donalucii SRL, pierduse peste 10 miliarde de lei vechi într-o afacere de import de grâu bulgăresc, primind în schimb două „pietre” – așa le numea – despre care se bănuia că nu ar aparține sculptorului Constantin Brâncuși și, prin urmare, aveau o valoare nesemnificativă.
Sculptorul de renume internațional Florin Codre relata cum pierduse utilaje agricole în valoare de peste un milion de dolari, în schimbul unor promisiuni neonorate. Expertiza cea mai controversată provenea de la Lucian Radu Stanciu, un sociolog care pretindea a fi expert autorizat al Ministerului Culturii, deși nu avea pregătire în domeniul artei.
Falsă autenticitate: Când semnele morților semnează expertize
Detaliile erau șocante. O expertiză emisă pe 7 martie 2002 pentru o sculptură numită „Sărutul” cita consultarea academicianului Vlaicu Ionescu – decedat cu două săptămâni înainte, pe 22 februarie 2002. Opera era evaluată la 5 milioane de dolari, iar expertiza susținea vânzări record la Christie’s New York pentru a justifica prețul exorbitant.
În anul 2000, zeci de sculptori, pictori și critici de artă lansaseră un apel către Ministerul Culturii, avertizând că „sunt prezentate publicului 17 sculpturi, falsuri grosolane, care nu depășesc nivelul produselor de artizanat kitsch”. Semnatarii – printre care sculptorul Mircea Spătaru, Barbu Brezianu, Sultana Maitec, Vasile Gorduz – solicitau oprirea „acestui atac fără precedent asupra artei românești”.
Apelul nu a fost luat în seamă. Dosarele circulau în sertarele Poliției și Parchetului, iar autoritățile păreau pasive.
Fabrica de miliarde „Negresse”: Cum se generau banii
Garda Financiară documenta în 2004 o tranzacție emblematică: o sculptură atribuită lui Brâncuși, denumită Negresse, era vândută de Alexandru Bogza propriei firme, Delta Telecom SA, la prețul de 1.860.000 de dolari. Această operațiune avea rolul de a acoperi avansurile de trezorerie ridicate de administratorul Adrian Bogza, în valoare de 21 de miliarde de lei.
Ironia maximă? Conform criticilor specializați în Brâncuși, opera Negresse nu figura în nicio bibliografie a sculptorului român. Brâncuși realizase o singură creație cu nume similar, Negresa blondă, aflată în colecții occidentale, dar lipsa de finanțe și expertizele neconcludente au împiedicat stabilirea clară a falsului.
De ce Brâncuși a ales Parisul?
Privind înapoi, devenim mai triști și mai înțelepți. Înțelegem de ce Constantin Brâncuși a ales să plece în 1904 în Paris. Acolo, în Franța, sculptorul român a fost tratat cu apreciere și respect pentru valoarea artei sale, nu pentru cât poate fi transformat în profit. Acolo, colecționarii cumpărau opere pentru frumusețea lor, nu pentru a le folosi drept garanții. Criticii scriau din pasiune, nu pentru a autentifica falsuri.
În România anilor 2000, numele lui Brâncuși era folosit în scheme de escrocherie. Opere false circulau cu expertize semnate de persoane decedate. Sculpturile lui Brâncuși la kilogram alimentau afaceri dubioase, în timp ce autoritățile stăteau pasive.
Cumințenia Pământului: Așteptare eternă
Ironia cea mai dureroasă provine din soarta Cumințeniei Pământului, una dintre cele mai valoroase opere autentice ale lui Brâncuși. În 2016, statul român a încercat să cumpere această sculptură pentru 11 milioane de euro. A lansat campania „Brâncuși e al meu”, a adunat peste 1,28 milioane de euro din donații a peste 100.000 de contribuabili, dar nu a finalizat achiziția.
Din fondurile strânse, doar 657.000 de euro au fost restituiți donatorilor, restul de aproximativ 623.000 de euro fiind direcționați către bugetul de stat. Opera rămâne în proprietate privată, expusă rar și cu costuri mari de păstrare, în timp ce statul nu a reluat negocierile.
Cumințenia Pământului continuă să aștepte, cu răbdare, veste de la autorități. La fel cum aștepta în 2004, pe când Brâncuși lucra liber. La fel cum spera în epoca comunistă, când fusese confiscată. Este, așa cum spunea Constantin Noica, „cumințică și înțeleaptă, fără nimic diabolic în ea”.
Realitatea amară: Când nu se poate fura, nu se poate acționa
După două decenii de la dezvăluirile din 2004, lecția nu a fost învățată. Atunci când era vorba de afaceri dubioase, falsuri și înșelăciuni, Gruparea Brâncuși lucra cu sprijin din partea unor instituții ale statului. Atunci când trebuie să protejezi o operă de valoare inestimabilă, statul nu găsește resurse, voință sau soluții.
România anilor 2026 seamănă mult cu cea din 2004: un mediu unde falsurile circulă mai ușor ca adevărul, birocrația inhibă inițiativa, patrimoniul cultural este tratat ca o povară, iar cultura rămâne subfinanțată. Din păcate, încă înțelegem de ce Brâncuși a ales Parisul.
Cumințenia Pământului, creată în 1907 și cioplită în calcar în aceeași epocă cu „Sărutul” și „Rugăciunea”, continuă să aștepte. Cuminte. Înțelept. Și îndurerat, precum toți cei care l-au iubit cu adevărat.
Sculpturile false ale Grupării Brâncuși s-au risipit în uitare. Opera reală, Cumințenia Pământului, estimată la 70 de milioane de euro, rămâne blocată de birocrație și indiferență. Când nu se poate fura, nu ne mobilizăm. Aceasta este concluzia amară a unei povești care persistă și în prezent.
