Un fost lider comunist inflexibil și un președinte care a obstrucționat tranziția spre democrație: astfel este descris Ion Iliescu de către istoricul britanic Tom Gallagher, expert în evoluțiile societății și politicii românești din ultimele cinci decenii.
Modalitatea în care Ion Iliescu a preluat și menținut puterea este o dovadă tulburătoare că România a continuat să fie prinsă într-un proces de dezvoltare îngreunat. O perioadă de schimbări profunde a traversat Europa de Est cu aproape patru decenii în urmă, iar soarta României a fost marcată de prezența lui Iliescu în calitate de arhitect al tranziției post-comuniste.
Acest lider comunist convins, supraviețuitor al stalinismului și al regimului represiv al lui Ceaușescu, s-a văzut confruntat cu un nou context european post-război rece, definit în principal de presiunile Occidentului. El a fost hotărât să oprească implementarea unui model democratic în România. Astfel, a restricționat scena politică pentru a asigura că România socialistă, rigidă și organizată, care îi era familiară, nu va deveni o victimă a schimbărilor geopolitice nedorite.
Cu o atitudine reținută și perseverentă, Iliescu a posedat anumite calități esențiale pentru succesul acestui demers. Încă din anii ’70, a evoluat ca o figură minoră și discretă în cadrul sistemului comunist instaurat după 1945. El nu s-a alăturat „Scrisorii celor Șase” din 6 martie 1989, un act de revoltă inițiat în principal de foști lideri comuniști marginalizați de Ceaușescu.
Din mulțimea diversă de disidenți și revoluționari adunați la sediul televiziunii de stat în 22 decembrie, Iliescu a manifestat o calm și o perspectivă pe termen lung, nefiind preocupat doar de supraviețuirea în contextul precipitat al vidului de putere creat după fuga eșuată a cuplului Ceaușescu.
O sarcină imediată pentru noul grup de conducere a fost gestionarea cuplului Ceaușescu, capturat lângă Târgoviște. Surprinzător, cuplul a fost supus unui proces militar rapid, dirijat de Iliescu și Silviu Brucan, prin Tribunalul Militar Extraordinar, în care au fost găsiți vinovați de crime și genocid.
Executarea lor, la doar câteva zile după ce dețineau suprema putere, a marcat o ruptură clară cu trecutul. De asemenea, interzicerea Partidului Comunist Român, anunțată de Iliescu, nu s-a realizat fără rezerve din partea unor colaboratori activi în proiectul post-Ceaușescu.
Cum să atenueze dorința populației urbane de eliminare completă a comunismului a fost o altă provocare majoră cu care s-a confruntat Iliescu, după ce a fost desemnat lider interimar al Frontului Salvării Naționale. A înțeles nevoia de mobilizare a celor care aveau cel mai mult de pierdut în noua eră a României.
În ianuarie 1990, după transformarea FSN într-un partid politic, guvernul provizoriu a utilizat recrutarea minerilor din Valea Jiului pentru intimidarea și dispersarea demonstrațiilor anti-comunist. Această tactică a atins proporții periculoase după 11 iunie 1990, când guvernul lui Iliescu a organizat transportul a aproximativ 10.000 de mineri la București. Acest act a avut loc la trei săptămâni după alegerile controversate și alegerea lui Iliescu ca președinte. Confruntările violente cu protestatarii anti-comuniști din Piața Universității au resulted în decese și numeroase răniți.
În această așa-zisă etapă democratică post-regim marxist-leninist, regimul succesor a utilizat metode vechi pentru a-și consolida puterea. Dovezi ulterioare au confirmat implicarea foștilor ofițeri Securitate în protejarea acestor mineri, care au atacat protestatarii timp de două zile. Această legătură a lui Iliescu cu trecutul a fost un dezastru de imagine, dar l-a ferit de înlăturarea de la putere.
În martie 1990, ciocnirile violente din Târgu Mureș au indicat deja implicarea Securității în cadrul eforturilor de consolidare a puterii lui Iliescu. Au fost aduși țărani din satele românești pentru a atenua protestele anti-comunist.
Evenimentele controversate din procesul de consolidare a puterii lui Iliescu și a aliaților săi au lăsat o amprentă negativă asupra noii ordini democratice. Miron Cozma, liderul minerilor, a fost condamnat pentru acțiunile sale din 1990. Iliescu l-a grațiat pe Cozma în 2004, dar a fost nevoit să revoce decizia din cauza controverselor.
Acest eveniment a avut loc la finalul celui de-al treilea mandat de președinte al lui Iliescu, o perioadă în care opoziția de centru-dreapta a preluat puterea. Această cedare a puterii nu a fost o concesie, ci a contribuit la consolidarea PSD, odată cu reorientarea Frontului Salvării Naționale. În Occident, acest fapt a încununat imaginea României post-comuniste.
În prima jumătate a anilor 1990, Iliescu a jucat un rol crucial în consolidarea unui sistem democratic, dar nu reprezentanții în practică. Constituția elaborată rapid nu a beneficiat de susținerea opoziției în timpul referendumului din 1991. Acest lucru a creat un sistem de putere, de la Curtea Constituțională la un parlament bicameral, care a protejat anumite interese și l-a împiedicat pe Iliescu și aliații săi să fie trași la răspundere.
Eșecurile sistemului constituțional au fost evidențiate în 2024, când Curtea Constituțională a luat decizii care au atras critici.Majoritatea membrilor curții erau foști politicieni PSD, apropiați ai lui Iliescu. Construcția sa constituțională dubioasă a permis apariția unei oligarhii prin implicarea anumitor figuri, precum și a unor „milionari de carton”.
În esență, democrația de fațadă a anilor ’90 a fost o construcție a lui Iliescu și a colaboratorilor săi, o combinație de politicieni de rang secund din era comunistă și de noi recruți PSD.
La începutul anilor 1990, Ion Iliescu a contribuit la întârziere politică a României. A permis dezvoltarea unor politicieni bogați, care au primit beneficii de la stat în detrimentul cetățenilor. Majoritatea colegilor săi, însă, s-au retras de-a lungul timpului.
Într-o societate mai puțin controlată, perioada lui Iliescu la putere ar fi fost mult mai scurtă. El a reușit să saboteze tranziția spre o societate democratică sănătoasă, bazându-se pe structurile existente din era comunistă, pe administrație, pe manageri și pe foști ofițeri ai Securității. A înlocuit un regim totalitar cu o economie capitalistă defectuoasă, favorizând un anumit grup de indivizi.
Imaginea publică a lui Iliescu a influențat percepția asupra democrației influențate de influența comunistă. A fost perceput ca modest, cu un vast orizont cultural. Cu toate acestea, modul său de a-și câștiga și menține puterea l-a transformat într-o figură detestată. Manipularea aspectelor naționaliste pentru consolidarea puterii a creat resurse durabile.
El și alți propagandiști ai acelei ere au susținut mitul conform căruia România risca să dispară dacă nu vota pentru PSD. Opoziția era considerată neloială. Iliescu a făcut jocul ultra-naționalismului și a ținut extremiștii în rezervă, prezentând o imagine cosmopolită către occident.
Iliescu a evitat confruntarea directă cu învingătorii Războiului Rece. A preferat o strategie de acomodare prudentă, concentrându-se pe menținerea puterii la București.
După retragerea sa, a cochetat cu ideea creării unui partid „Noua Stângă”. A fost unul dintre liderii PSD cei mai puțin rezervați în timpul crizei economice.
Este puțin probabil ca moartea lui Ion Iliescu să genereze o puternică doliu național. Criticile se vor concentra asupra sabotării integrării României în Occident.
Ultranaționaliștii și suveraniștii vor rămâne posibil critici sau reținuți în privința omului care a ordonat execuția liderului național-comunist. Astfel, manipularea lui Iliescu a creat un sistem politic, mediatic și intelectual din care dușmanii libertății astăzi profită.
