Am participat la meciul legendar! Adrian Cioroianu despre Craiova Maxima și sfârșitul unei epoci: Zeii orașului au fost martorii epocii de aur

Dincolo de cifre și recorduri, Cioroianu analizează transformările sociale reflectate în sport: de la terenurile pline de copii din anii ’70, la „înghețarea” administrativă a prezentului.

Reflecțiile sale despre marii campioni, priviți ca personaje istorice autentice, și despre responsabilitatea statului de a susține talentul individual evidențiază o concluzie clară: sportul autentic rămâne o formă de educație și păstrare a memoriei colective, într-o lume tot mai dominată de interese comerciale.

– Invitatul emisiunii din această săptămână este profesorul universitar Adrian Cioroianu.
– Domnule Ioanițoaia, pentru mine este o plăcere și o onoare să fiu în fața dumneavoastră.

– Ați colaborat și ați scris pentru Gazeta Sporturilor.
– Am avut o perioadă foarte frumoasă și consider că acei ani au fost unele dintre cele mai speciale. Împreună cu colegii, doamna Maria Andrieș și alții, am realizat o experiență memorabilă… și cu prietenul meu craiovean Alin Buzărin.

– Ați fost colegi de liceu, am înțeles.
– Nu mai țin minte exact. Era un băiat excepțional și îl salut. Echipa noastră academică era foarte bună și eram tot timpul implicați. Trebuie să menționez o întâmplare amuzantă: într-o zi, am venit cu taxiul prin trafic agitat, pentru că pe străzile din oraș starea de aglomerație e aceeași…

– Da, sigur.
– Și taximetristul m-a întrebat: „Ce adresă aveți?”. I-am spus: „Merg să îl întâlnesc pe Ovidiu Ioanițoaia”. Pah! Îmi răspunde: „Ooo, cunosc foarte bine! Salutări din partea mea!”

„Am început cu volei la Voința Craiova, cred că din clasa a șasea. Nu eram înalt”

– Ce v-a motivat să scrieți despre sport?
– Inițial, abordam o combinație între sport și istorie, între amintiri și evenimente. Pentru iubitorii istoriei, domeniul sportului sportiv reprezintă o arie vastă, complexă, plină de exemple illustrative. Din această perspectivă, un istoric are tendința de a urmări aceste legături. De exemplu: Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936. Nu a fost doar un eveniment sportiv…

– Da, sub patronajul lui Hitler.
– Când Hitler vedea cum un alergător negru câștigă… Pentru noi, este un eveniment cu valoare istorică.

– Pe vremea aceea, exista ziar tipărit.
– Da, și asta îmi dădea plăcerea de a realiza câte o coloană săptămânală, apreciau dacă prima pagină includea un articol publicat de mine.

– Ați practicat vreodată sport?
– Am făcut volei la Voința Craiova, din clasa a șasea. Nu eram înalt. Astăzi, cei care mă văd doar la televizor, sunt surprinși: „Dar cât sunteți de înalt!”

– Cât măsurați?
– 1,90 metri. În liceu, jucam baschet.

– Sporturi specifice înălțimii.
– Și fotbal de stradă. Faceam parte din generația copilului care se juca fotbal pe stradă sau în curtea școlii, ar fi multe de spus. Cele mai frumoase amintiri le leg de activitățile sportive din copilărie, pe care nu le mai văd în generația fiului meu. Are 27 de ani, dar nu a mai pus ghetele pe stradă din diverse motive: nu mai erau copii și străzile sunt pline de mașini.

– Mai erau terenuri de joacă pe vremea noastră, acum situația a evoluat…
– Da, mai existau terenuri, dar azi terenul școlii nu mai e disponibil în zilele ferite ale săptămânii. În multe orașe, terenurile din incinta școlilor sunt închise sâmbăta și duminica. Întrebați de ce, nu pot oferi explicații clare.

– Pentru siguranță sau prevenție?
– Probabil și pentru asta, sau pentru a evita accidentele. Noi am devenit extrem de sensibili la siguranța copiilor, ceea ce a dus la interzicerea activităților sportive în anumite zone.

„Am fost la meciul acela, acela cu Benfica, cu un bilet primit de la tată”

– Sunteți născut în ’67, dacă nu greșesc.
– În Craiova, în ’67.

– Aveați 15 ani în perioada în care Universitatea Craiova era în perioada de glorie.
– M-a prins în liceu, Craiova Maxima.

– Mergeați la meciuri?
– De ce să nu! Niciun meci nu am ratat, inclusiv cel cu Benfica. Tata, din cauza restricțiilor, a reușit să obțină un singur bilet, pe care mi l-a dat mie. Am mers cu emoții, la 15 ani, la acea întâlnire memorabilă. A fost o experiență inedită și frumoasă.

– A fost ceva de neuitat. O parte din Craiova și județ, chiar și o mare parte a țării, au fost prezentă la stadion.
– În fața poștei din Craiova, era un bulevard spre stadion, și un șofer cu mașina vopsită în culorile echipei, venind spre stadion, s-a oprit și ne-a întrebat dacă știm unde e „stadionul”. La acea vreme, mai mulți suporteri mergeau cu mașini similare, entuziasmați și plini de dragoste pentru sport.

– Povești de acolo…
– Da, am văzut un exemplu: un om cu mașina vopsită în culorile echipei, parcând în fața stadionului, și care a fost convins să ni se alăture, chiar dacă probabil era din alt oraș. Era un fenomen de solidaritate, o epocă romantică a fotbalului local. Chiar dacă erau câteodată implicați în activități profesioniste, totuși rădăcinile lor erau în cartierele orașului, și astfel crescuseră.

– Ați amintit de meciurile celebre, cum ar fi cele cu Fiorentina, Kaiserslautern, sau alte partide.
– Da, am avut parte de momente memorabile. După meciul cu Fiorentina din toamnă, revenind acasă, am simțit bucuria unei victorii importante. Chiar și după un meci cu adversari puternici, cum ar fi Kaiserslautern, am avut parte de momente împărtășite cu coechipierii, precum multe alte întâlniri cu personalități din fotbal.

– Cel mai prefert jucător din Craiova Maxima?
– Balaci, fără îndoială, era un talent remarcabil și un jucător imprevizibil. Îmi plăcea Ștefănescu, pentru calmul său, Cămătaru pentru bărbăția lui, și Silviu Lung. Pe Sorin Cârțu îl considera o figură foarte apropiată; chiar și acum, mai am ocazia să mă întâlnesc cu unii dintre foștii jucători, ceea ce îmi face mare plăcere. Mi-a plăcut să vorbesc cu Gheorghiță Geolgău, acum câțiva ani, sau cu Costică Ștefănescu, la o cofetărie recent.

– Vă întâlniți uneori cu foști coechipieri sau cu personalități din fotbal?
– Da, mă întâlnesc cu colegii, cu foști campioni, cu oameni de excepție, inclusiv la cofetării. Recent, la Craiova, am avut ocazia să fiu la o cofetărie cu Cârțu, și cu Gheorghiță Geolgău în alta. Se observă că le plac cofetăriile și prietenia cu foști jucători.

– Mai mergeți pe la Craiova?
– Merg, pentru că mama mea trăiește încă acolo. Vizitele frecvente sunt obișnuință pentru mine.

– V-ați apropiat de personalitățile din fotbal?
– Eu eram un copil, ei erau vedetele orașului. Nu am fost niciodată foarte apropiat, dar cu timpul, am legături și pot spune că îi cunosc, chiar dacă relația e mai mult de distanță și respect reciproc.

Sorin Cârțu și Aurică Beldeanu l-au adus acasă pe vărul mic al lui Cioroianu

– Exact.
– În anii aceia, în lipsa mass-media moderne, poveștile și legendele oral erau cele care definiau atmosfera orașului. Vezi că un coleg, sau un jucător, rămâne aproape de familie și chiar îl ajută în situații neprevăzute, cum a fost cazul unui văr care, în copilărie, a fost lovit de o motocicletă, dar a fost în vizită la un jucător de legendă, Costică Ștefănescu. Odorul de generozitate al fotbalului acelor vremuri rămâne un exemplu pentru noi.

– Erau vedete locale, da.
– Da, dar pentru mine erau și fii ai orașului, oameni cu rădăcini în comunitate, care aveau suflet și spirit de echipă. O altă epocă, dar valorile rămân valabile și astăzi.

– Mai urmăriți meciuri?
– Bineînțeles, merg la jocurile locale din când în când, și la meciurile naționale. În trecut, îmi propuneam să cumpăr abonament la echipa locală, dar acum timpul nu îmi permite. Totuși, urmăresc cu interes și îmi revăd prietenii din domeniu.

– Vă gândiți la calificare pentru campionate viitoare?
– Cred că da. România merită. Și chiar dacă nivelul a scăzut, ar fi un semn că munca și tradiția pot fi reluate, iar echipele noastre pot reveni pe podium.

– Dar, din păcate, poate fi dificil pentru că nu mai participăm la turnee mondiale?
– Exact, perseverența și investițiile lipsesc, și mai ales, se observă că play-off-ul valorilor sportive și făcând sport de masă nu a primit întotdeauna atenția meritată. Dar rezultatele bune în sportul individual dau speranțe pentru un viitor mai bun.

„Există și FCSB și Steaua, acestea sunt anomaliile vremurilor noastre”

– Care este opinia dumneavoastră despre conflictul dintre FCU Craiova și CSU Craiova?
– Relațiile tensionate sunt triste, dar acestea devin parte din istorie când apar rivalități. Diferendele de acest gen trebuiesc depășite, pentru binele orașului și al sportului din regiune.

– Este corect să spunem că a fost o decizie politică dacă nu recunoaștem Kosovo în competițiile sportive?
– Da, din punctul meu de vedere, trebuie să înțelegem că sportul si politica nu trebuie să fie separate mereu. Recunoașterea sau nerecunoașterea unui stat în sport reflectă, uneori, și poziția politică a țării respective. În UEFA, majoritatea țărilor au recunoscut Kosovo, iar noi trebuie să alegem între a respecta deciziile internaționale și a menține poziția noastră diferită.

– Dacă refuzăm să jucăm, ne-am putea exclude din competiții?
– Da, decizia de a participa sau nu depinde de poziția politică, dar trebuie să conștientizăm că această alegere poate avea consecințe sportive și diplomatice. În cazul în care nu ne aliniem, riscăm sancțiuni sau excludere, iar în cele din urmă, interesele naționale pot fi compromise.

– Se spune că sportul e cel mai bun ambasador al unei țări; ce părere aveți?
– Este adevărat, dar condiționat de rezultate. Sportul poate reprezenta pozitiv o națiune, dar numai dacă performanțele sunt vizibile și respectate. Altfel, rămâne doar o imagine de fațadă.

– Da.
– Dar eficiența sa depinde de farmecul și succesul rezultatelor, precum și de impactul asupra memoriei colective. România a avut câteva performanțe memorabile, dar dacă analizăm rezultate, vedem că pentru nivel mondial, pozițiile de top trebuiau menținute pe termen lung.

– În anii optzeci, obținând locul 2 la Los Angeles, se poate spune că sportul românesc era una dintre cele mai bune ambasade ale țării?
– Cu siguranță. Factori precum implicarea în competiții internaționale și recunoașterea rezultatelor sportive au făcut din aceste momente un surogat pentru imaginea unei națiuni, chiar dacă uneori și influența politică a avut un aport.

– Cum percepeți, însă, nivelul actual?
– Azi, situația este diferită. Sportul de performanță suferă de lipsa investițiilor și a programelor de suport serioase. În același timp, sporturile individuale de elită, precum gimnastica, înotul sau tenisul au adus rezultate remarcabile, semn că talentul persistă, chiar dacă infrastructurele și structurile necesare sunt deficitare.

„Este un geniu! Nu numai un istoric, ci o figură extraordinară”

– V-a trecut prin minte vreodată să scrieți o istorie a sportului?
– Da, unii dintre foștii mei studenți au realizat astfel de cercetări. Recent, un tânăr istoric a susținut un doctorat foarte apreciat despre tranziția sportului românesc de la monarhie la republică, anii ’40. Este un exemplu de cercetare de calitate, pe care sper să o publice în curând. Eu, personal, nu am avut această inițiativă, dar aș fi interesat de o astfel de lucrare. Oricum, și teza mea de doctorat a fost publicată doar în limba franceză, ceea ce arată nivelul internațional de interes.

– Câte cărți ați publicat?
– Aproximativ 20.

– Inclusiv manuale de istorie?
– Da, dar doar unul, scris cu mulți ani în urmă, în contextul schimbării abordărilor și apariției manualelor alternative din sistemul educațional.

– A fost o polemică în momentul acela.
– Da, a fost o dispută strict legată de conținut. Manualul nostru avea un stil mai clasic, cu text mai consistent și mai puține ilustrații, comparativ cu cel de la Cluj. În ciuda diferenței, cele două manuale s-au vândut bine, reflectând diversitatea și libertatea de opinie din domeniul educației. În mod tradițional, manualele nu au fost unice în țara noastră, iar această situație s-a accentuat în perioada comunistă.

– Ce părere aveți despre Nicolae Iorga, ca mare istoric?
– În opinia mea, a fost un geniu! Nu doar un istoric remarcabil, ci și un personaj cu o putere de muncă excepțională. Perioada sa politică merită analizată, fiind o personalitate complexă. Chiar și în domeniul literar și teatral, a avut contribuții importante, fiind adesea criticat sau invidiat, dar merituos rămâne pentru valoarea sa intelectuală și științifică.

– În ce context a fost mai benefic: în perioada în care statul sprijinea sportul sau în zilele noastre, când el se privatizează?
– Eu susțin ideea de privatizare, fiind un liberal. Totuși, consider că statul trebuie să participe, mai ales în domenii strategice, ca suport pentru talent și selecție. Problema în România o reprezintă lipsa unei ture de selecție eficiente. Talente există, dar selecția nu funcționează corespunzător, așa că sprijinul public este crucial pentru a construi un sistem național de performanță.

„Am învățat să înot la un ștrand din Craiova, unde îl vedeam și pe Silviu Lung”

– Ce sport preferați personal?
– E dificil de ales, dar îmi place voleiul, pe care îl urmăresc, și fotbalul. De asemenea, practic tenisul și înotul. La vară, prefer să ma apropii de apă, făcând înot. Mi-am amintit de perioada copilăriei, când am învățat să înot la un ștrand din Craiova, unde l-am văzut și pe Silviu Lung, în vreme ce ne jucam cu el la vârsta de doi sau trei ani. Acest sport rămâne preferatul meu, nespecific vânătorii sau pescuitului.

– Cine sunt cele mai frumoase filme sau seriale istorice? Care e realist și care e mai mult o ficțiune ideologică?
– Filmele istorice au avut un scop clar în epocile lor, unele fiind bine realizate. Nu ar trebui să critici prea dur, pentru că aceste producții vorbesc despre epocă, despre mentalitate. Serialele britanice despre Casa Regală, de exemplu, transmit mesaje politice și sociale, nu doar divertisment. La fel, filmele lui Sergiu Nicolaescu, în care se transmiteau anumite mesaje ale vremurilor, au avut și ele un rol în cultura națională.

– Era mesajul acela corect?
– Da, în acea vreme, comunismul favoriza portretizarea profilurilor„bune”, precum Amza Pellea. Filmele lui Nicolaescu aveau mesajul epocii, uneori propagandist, dar și coerent cu vremurile respective. În zilele noastre, trebuie să creăm conținut adaptat, să transmitem mesaje în contextul social actual, pentru tineri. Exemplele de atunci nu trebuie să ne limiteze, ci să ne inspire să reflectăm la identitatea și valorile moderne.

– Aproape, această ideologie nu mai are rezonanță?
– Într-o anumită măsură, această abordare a fost influențată de regimul politic, dar calitatea filmelor a fost, în general, ridicată. În zilele noastre, însă, trebuie să producem opere care să transmită mesaje relevante pentru societatea actuală, nu doar să reproducem modelele trecutului.

– În concluzie, ce trebuie să facem pentru a crea un sistem național de performanță în sport și cultură?
– În primul rând, trebuie să recunoaștem și să sprijinim valorile, indiferent dacă sunt sportive sau cultural-artistice, și să promovăm educația și investițiile în infrastructură și selecție. Talentul există, iar rezultatele de excepție vor veni dacă vom crea condiții adecvate și vom avea o viziune de durată.