Ion Bogdan Codorean este medic primar ortopedie și traumatologie, doctor în medicină, specializat în medicina sportivă. Codorean se axează în mod special pe tratamentul leziunilor sportive: ruptura de ligament, leziuni ale meniscului, precum și afectări ale umărului, genunchiului și șoldului, fiind unul dintre cei mai renumiți specialiști în ortopedie sportivă din România.
Invitat în cadrul emisiunii „Prietenii lui Ovidiu”, dr. Codorean a oferit perspective despre fenomenul sportiv și dinamicile din jurul acestuia.
Fost medic al echipei de fotbal Steaua București, fost coordonator al Secției Clininice de Ortopedie și Traumatologie a Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila” și președinte al Societății Române de Artroscopie și Traumatologie Sportivă, medicul Codorean împărtășește experiențe din perioadele petrecute pe terenurile de antrenament din Ghencea și din operațiile realizate în sălile de intervenție.
Medicul Ionuț Codorean: „Mulți sportivi se operează acum, dar vor să revină rapid pe teren. Nu e posibil!”
– Ionuț, care a fost drumul tău către specializarea în ortopedie sportivă și traumatologie?
– Am practicat fotbal până la vârsta de 17 ani. Când am decis să renunț, deoarece nu puteam să îmbin fotbalul și școala de medicină, am realizat că la nivel de performanță în fotbal este extrem de dificil și am ales să mă consacru studiilor. Jucam pe postul de extremă dreaptă.
– Crescut de un profesor universitar de medicină, pasionat de fotbal… e mai complicat.
– Da, a fost dificil pentru mine. Am înțeles că nu voi ajunge la performanță maximă, mai ales pentru că în echipa mea juca Lăcătuș pe același post, ceea ce îmi oferea un concurent puternic. Astfel, am decis să merg mai departe cu pregătirea academică. La începutul carierei mele, în perioada de stagiu, am activat ca medic pentru echipele de juniori, unde jucau Neșu, Tamaș și coechipieri din generația lor 1983. Ulterior, am colaborat cu clubul Steaua. Am început în cadrul echipei naționale de juniori, apoi la Steaua, și apoi am optat pentru o carieră independentă, departe de echipa de club.
– Mai participi la meciuri?
– Ultima oară am fost prezent la un meci acum un an, deoarece programul meu de lucru nu îmi permite să fiu prezent ca spectator, consult sau să intervin chirurgical.
– Tatăl tău s-a supărat că ai renunțat la fotbal?
– Nu îmi amintesc dacă i-a părut rău, însă știu că nu m-a condiționat niciodată în deciziile mele. Pur și simplu i-am spus: „Tată, mă las de fotbal”. Am avut o perioadă dificilă, pentru că îmi dădeam seama cât de greu e să renunți, chiar dacă în fața unei cariere în sport, decizia e dificilă.
– Un moment de cotitură. Fotbalul era o legătură strânsă cu sufletul tău.
– Exact, e foarte important să înțelegi ce trec fotbaliștii, care sunt aspirațiile lor și cum doresc să revină la performanță. Înțelegerea din punctul lor de vedere îmi facilitează explicațiile și ajută la gestionarea așteptărilor. Mulți doresc să joace imediat, se accidentează sau se operează azi pentru a reveni pe teren mâine. Trebuie însă să le explic că fără respectarea etapelor naturale de recuperare, rezultatele nu vor fi cele scontate.
– Corect, e logic.
– Promisiunea de revenire rapidă în trei luni, deși nu realistă, creează conflicte emoționale. Îi sfătuiesc să fie răbdători și să urmeze pașii recomandați pentru o recuperare completă.
– După activitatea în fotbal, s-ai dedicat medicinei. Mai păstrezi nostalgii dacă ai fi fost fotbalist?
– Cu siguranță, fiecare care a practicat fotbal și-a imaginat că performanța putea fi și mai bună. Nu regret, pentru că nu am ajuns la nivelul de a juca pentru națională sau în străinătate, dar îmi păstrez amintirile frumoase și respectul pentru colegii mei care au atins astfel de performanțe.
– Cine consideri cel mai emblematic coleg de-a ta?
– Cred că Paul Ștefănescu, care a apărut la FC Național, sau Dumitru Ene, care a jucat pentru Chindia și Foresta. Nu regret niciodată că nu am evoluat în aceste cluburi, pentru că am avut o carieră relevantă în alte direcții.
„Am avut o relație apropiată cu Victor Pițurcă, chiar dacă nu am fost prieteni”
– Când ai ajuns la Steaua?
– În perioada de stagiu și la începutul rezidențiatului, am colaborat intens. Ulterior, am preferat să mă dedic activităților din cadrul spitalului. Era extrem de solicitant, iar programul meu era foarte încărcat: zile de muncă în spital, gărzi, intervenții chirurgicale, toate solicitând o disponibilitate continuă. Într-un anumit moment, a fost nevoie să aleg între cele două domenii, așa că am renunțat la activitatea de la echipă.
– Perioada 2000–2002, ai avut colaborări directe cu Pițurcă și Olăroiu.
– Pițurcă și Olăroiu m-au sprijinit să colaborez și la echipă. Întâi l-am avut ca antrenor pe Pițurcă, care era foarte atent la echipă, iar eu am fost implicat temporar. La început, am lucrat împreună, iar apoi am continuat pe cont propriu, în urma unor diferențe de abordare. În acea perioadă, colaborarea cu medicul Pompiliu Popescu a fost foarte bună, iar la probleme importante, discutam și cu el pentru consultări.
– Pompiliu Popescu a fost un nume mare din ortopedie, la fel ca și tine acum, nu?
– Da, era unul dintre cei mai reputați specialiști, iar sprijinul lui mi-a fost de mare folos. La început, am fost foarte încântat de posibilitatea de a mă implica și la Steaua, iar pentru asta am avut nevoie de suportul unor mentori și de încredere din partea conducerii.
– Cum era relația cu Pițurcă?
– Am avut o colaborare profesională bună. Îi aduc aminte de câteva situații: cu colegii care au dormit la mine acasă, precum Laurențiu Roșu, Ciocoiu sau Miu, și cu alți jucători precum Jean Vlădoiu, Erik Lincar — nașul fiului meu —, Mirel Rădoi și Sorin Paraschiv. În relațiile noastre, am păstrat respect și comunicare deschisă, ceea ce a facilitat munca noastră comună.
– Rădoi are o personalitate puternică, nu?
– În colaborarea mea cu el, totul a decurs ireproșabil. A venit la echipă când avea 18 ani și am rămas în contact de-a lungul timpului. Îi apreciez evoluția și determinarea.
„Perioada de la Forban cu Steaua a fost extrem de dificilă”
– Cum a fost experiența ta la Forban, în perioada cu Steaua?
– În primul an, abia puteam să mă ridic din pat, iar temperatura extrem de scăzută și condițiile dure din acea perioadă îmi complicau foarte mult munca. Antrenamentele fizice intense, frigul și condițiile nefavorabile făceau ca recuperarea și pregătirea sportivilor să fie o provocare reală.
– Ai fost șef de secție la Spitalul Militar Central și ai ales să renunți. De ce?
– Motivul principal a fost sănătatea. Programul intens, gărzi și intervenții chirurgicale zilnice m-au epuizat, iar pentru a păstra echilibrul între viața personală și profesională, am decis să mă retrag. În plus, colegii mei au fost foarte susținători și mi-au înțeles decizia.
– Ai avut grad militar?
– Da, am obținut gradul de colonel, dar am preferat să renunț la carieră pentru a avea mai mult timp pentru familie și pentru a evita epuizarea totală.
„Operațiile mele în traumatologia sportivă”
– Care sunt cele mai frecvente intervenții pe care le realizezi?
– În principal, opererez genunchi, umăr și gleznă. Meniscul poate fi rupt chiar și la persoane fără experiență sportivă. Fracturile, de asemenea, fac parte din corelativul ortopedic de bază, fiindPreferate și cele mai frecvent întâlnite. Orice ortoped trebuie să fie pregătit să gestioneze astfel de patologii.
– Cât de complicate sunt operațiile pentru ligamentul încrucișat?
– În cele mai multe cazuri durează în jur de 45 de minute, dacă este vorba doar despre ligament, însă adesea pacientul prezintă și leziuni ale meniscului sau ale cartilajului, ceea ce solicită o intervenție mai complexă.
– Reparezi și cartilajul deteriorat?
– Da, încercam să conserv cât mai mult din menisc, reușind să îl coasem și să îl păstrez în funcție de caz. Totodată, în timpul operației, repar toate elementele afectate pentru a reda funzționalitatea optimă a genunchiului.
– Câte intervenții de ligament încrucișat ai efectuat?
– Aproximativ 2000 sau chiar mai mult, având în vedere experiența acumulată.
„Cele mai complexe operații au fost cele ale ligamentelor încrucișate”
– Care sunt cele mai dificile intervenții?
– Sunt zile în care pot realiza între 4 și 6 operații de acest tip. Acestea sunt, de obicei, intervenții uzuale, dar complexe, implicând reconstrucția ligamentelor încrucișate și reabilitarea ulterioară.
– Durează operația?
– În medie, între 45 de minute și o oră, însă dacă sunt multiple leziuni sau se repară și alte structuri, timpul poate crește considerabil.
– Repari și meniscul?
– Da, încerc să păstrez meniscul atunci când acesta poate fi salvat. În cazul unui menisc mai grav sau reoperat de mai multe ori, pot fi necesare și excizii, dacă repararea nu mai este posibilă.
– Cât de frecvent faci astfel de operații?
– În cariera mea, am realizat peste 2000 de intervenții pentru leziuni ale ligamentelor încrucișate.
„Am intervenit în peste 2000 de cazuri de ligament încrucișat”
– Care a fost cea mai dificilă intervenție?
– Dintre cele mai complicate, pot menționa cazuri cu leziuni complexe, precum ruptura ligamentului încrucișat și leziuni de menisc. În unele zile, am efectuat între 4 și 6 astfel de intervenții, care au presupus reconstrucție și reabilitare specifică.
– Durata operației?
– În cazul unei rupturi simple, aproximativ 45 de minute, dar dacă sunt multiple leziuni, poate dura și până la două ore. Repararea meniscului sau a altor structuri poate crește timpul de intervenție.
– Reporniți ligamentul încrucișat cu succes?
– Da, aproape de 100% în cazurile bine gestionate, dar există și excepții din cauza complicațiilor sau a unor leziuni complicate.
– Sunt riscuri?
– În orice intervenție există riscuri, dar cu tehnologie modernă și tehnici avansate, rata de succes este foarte ridicată. Orice intervenție are însă posibilitatea unor complicații minore sau majore, pe care le gestionăm cu atenție.
„Costurile unei operații de ligament încrucișat pot ajunge până la 4.000 de euro”
– Se spune că medicii din străinătate nu fac nimic diferit față de specialiștii români.
– În realitate, diferența de calitate nu este semnificativă dacă se respectă aceleași standarde. Un exemplu clar sunt operațiile de ligament încrucișat, care în București pot ajunge la circa 4.000 euro, comparativ cu 25.000 euro sau mai mult în Italia, de exemplu. Mulți pacienți aleg să beneficieze de servicii de top în România, unde calitatea tehnicilor și materialelor este la același nivel.
– De ce diferențe de preț?
– Pentru că în Italia, costurile se cifrează în jur de 25.000 de euro, datorită tehnologiei, materialelor premium și TAXELOR specifice. În România, costurile sunt mult mai mici, fiind totuși de înaltă calitate, datorită materialelor și tehnicii utilizate.
– Sunt operații scumpe?
– Da, dacă se folosesc cele mai avansate materiale, instrumente și tehnologii de ultimă generație, costul reflectă calitatea și siguranța procedurilor. Toate materialele provin din SUA, Germania, Italia, fiind de înaltă calitate și sigure.
– Care e nivelul echipei noastre?
– În domeniul traumatologiei sportive, suntem compatibili cu standardele internaționale. Deși avem un nivel ridicat, anumite tehnologii și cercetări sunt încă în curs de dezvoltare în alte țări.
– Tehnologia în domeniu.
– La noi, accesul la tehnologie avansată este similar cu cel din alte țări, și particip la congrese internaționale pentru a fi actualizat cu ultimele descoperiri. În multe domenii, facem cercetări și aplicăm cele mai recente metodologii, ceea ce ne poziționează pe același nivel cu specialiștii din alte țări.
„Nu recomand fotbaliștilor tratamentul oferit de Marijana Kovacevic”
– Ce părere ai despre tratamentul realizat de Marijana Kovacevic în Belgrad?
– Consider că metoda ei este empirică, fără studii solide care să susțină eficacitatea. Mă refer la proceduri precum tratamentul cu plasmă sau utilizarea placentei, a căror eficiență nu este dovedită scientific. Deși unii sportivi pot avea rezultate temporare, nu există dovezi clare privind rezultatele pe termen lung.
– E valabil pentru toate procedurile?
– Da, este dificil să evaluați beneficiile acestor tratamente, deoarece nu există studii comparative riguroase. RMN-urile efectuate înainte și după tratament nu indică neapărat îmbunătățiri decisive și rezultatele pot varia de la caz la caz.
– Viitoare vindecări sunt mai rapide în cazul acestor terapii?
– În unele cazuri, da, dar este dificil de spus dacă sunt descoperiri benefice reale sau efecte de placebo. Mulți sportivi se reaccidentează, iar rezultatele nu sunt garantate.
– E o metodă sigură?
– Nu pot să recomand astfel de tratamente. Riscurile implicate nu sunt clar elucidate și nu pot garanta siguranța sau eficiența acestor proceduri neoficiale. În special, folosirea placentei de la animale sau de la oameni cu boli poate prezenta riscur de infecție sau reacții adverse.
– Recomanzi aceste metode sportivilor?
– Nu, consider că tratamentele standard, cu fundament științific solid, reprezintă cea mai sigură abordare. În condițiile în care timpul de recuperare și siguranța pacientului sunt priorități, recomandarea mea este să se opteze pentru metode validate științific și tehnologie recunoscută.
