Pentru numeroși copii, începutul școlii/grădiniței este însoțit de emoții intense, perturbări ale somnului și chiar dureri abdominale sau de cap înainte de plecarea de acasă. Alții traversează această tranziție fără dificultăți evidente. De ce se întâmplă acest lucru? Temperamentul, stilul parental și presiunea academică joacă roluri esențiale. Cum pot părinții să sprijine copiii în această perioadă? Vom explora detaliat.
În România, începutul de an școlar aduce adesea mai mult stres decât suport emoțional: orar încărcat, clase numeroase, schimbări bruște de program, puține servicii de consiliere. Pentru mulți copii, aceasta înseamnă emoții puternice, somn fragmentat și chiar dureri abdominale sau de cap, în diminețile de luni și nu numai.
În lipsa unui sistem consistent de susținere la nivel școlar, părinții rămân principala resursă de protecție. Aceștia pot sprijini adaptarea copiilor prin rutine previzibile, igiena somnului, limitarea ecranelor seara, gestionarea emoțiilor și o colaborare timpurie cu profesorii, acolo unde există disponibilitate.
Nu toți copiii reacționează la fel: temperament și risc de anxietate
Diferențele individuale sunt cruciale. Unii copii manifestă un temperament de tip „inhibiție comportamentală”. Acesta se caracterizează printr-o mare reactivitate la nou, tendința de retragere în contexte nefamiliare și prudență excesivă în fața schimbării. Studiile arată că acest temperament apare devreme, este relativ stabil și crește riscul de a dezvolta, ulterior, anxietate, mai ales în contexte sociale (de exemplu, frica de evaluare). Cercetările în neurodezvoltare au evidențiat o sensibilitate sporită la noutate la copiii inhibați, trăsături ce, în contextul solicitării începutului de an școlar, pot amplifica emoțiile anticipative.
Acest lucru nu implică faptul că un copil cu un astfel de temperament va dezvolta automat o tulburare de anxietate. Traiectoria depinde de mediul în care acesta învață să facă față noutății: expuneri graduale, predictibile, modelarea de către adulți, oportunități de succes progresive. Când adulții reacționează prin hiperprotecție (fac lucrurile în locul copilului, evită situațiile care îl sperie), copilul nu mai are ocazia să își dezvolte toleranța la disconfort și să învețe că „poate face față”. În schimb, adulții pot structura pași mici și valida emoțiile copilului („Știu că e greu, dar poți”). Aceste abordări ajută copilul să asocieze noutatea cu reușite gestionabile.
În familiile cu frați, comparațiile sunt inevitabile: un copil poate fi deranjat de schimbări, în timp ce altul se adaptează mai ușor. Părinții pot reinterpreta aceste observații: nu „sensibil înseamnă fragil”, ci „sensibil înseamnă atent” – cu nevoie de o pregătire mai amănunțită. Pentru copiii inhibați, explorarea mediului nou (de exemplu, o vizită la școală), simularea situațiilor la domiciliu și ritualurile seara predictibile sunt intervenții mici, dar cu un impact mare. Din nou, cheia este expunerea progresivă, nu evitarea.
Stilul parental și presiunea academică
Stilul de parenting din mediul familial are un impact substanțial. Cercetările privind parenting-ul hiperprotectiv au evidențiat legături clare între acest stil și o creștere a simptomelor de anxietate și depresie. Copiii aflați constant sub ocrotirea părinților au mai puține oportunități de a-și dezvolta autonomia și toleranța la frustrare, abilități esențiale la reînceperea ritmului școlar.
La polul opus, stilul parental autoritar (cu căldură, limite clare și autonomie progresivă) este asociat mai des cu rezultate emoționale pozitive. Studii asupra anxietății la tineri arată că stilurile parentale neautoritare (autoritar, neglijent sau hiperprotectiv) cresc riscul de anxietate.
Presiunea academică joacă, de asemenea, un rol important. Cercetări recente indică o legătură între presiunea percepută pentru performanță și problemele de sănătate mintală la adolescenți, incluzând anxietatea, depresia și auto-traumatizarea. Mesaje precum „începem tare, fără erori” pot suprasolicita un sistem nervos deja într-o perioadă de tranziție. Psihologii recomandă, în primii 2-3 săptămâni, să se concentreze pe obiective legate de ritm (somn, mese, deplasări), relații (câteva interacțiuni prietenoase pe zi) și micro-competențe (organizare ghiozdan, notarea temelor). Mai târziu, se poate trece treptat la teme și evaluări.
Evitați comparațiile între copii: „fratele tău s-a adaptat imediat”, „X are deja note mari”. Copiii percep standardul, nu contextul. În schimb, stabiliți obiective pe care copilul le poate controla: „să dormim la ora X în 5 seri din 7”, „să mănânc micul dejun în 4 dimineți din 5”, „să salut 2 colegi noi până vineri”. Aceste obiective diminuează anxietatea, concentrându-se pe proces (efort, obiceiuri), nu doar pe rezultat.
Ghid practic pentru părinții copiilor anxioși
1. Oferiți-i predictibilitate.
Copiii inhibați la grădiniță/școală au nevoie de predictibilitate. Alegeți un singur aspect constant, pe parcursul a câteva săptămâni. Exemplu: În fiecare zi, după grădiniță/școală, mergem împreună în parc, – atât. În primele săptămâni, creșteți treptat predictibilitatea, ajutându-l să anticipeze situațiile dificile și să găsească soluții:
- Ce știu sigur mâine: că încep la 8:00 și termin la 12:00.
- Ce ar putea fi greu: pauza mare cu mulți copii.
- Ce fac eu atunci: beau apă, mănânc și merg la banca mea. Un plan simplu, dar foarte util.
