Experiența de peste două decenii în educație mă determină să reflect asupra actualelor măsuri de austeritate. Într-o opinie publicată recent, subliniez necesitatea discernământului în aplicarea acestor măsuri, multe dintre ele fiind justificate, dar altele nepotrivite pentru contextul actual. Sunt preocupată de lipsa unei viziuni pe termen lung, ce evaluează impactul asupra calității învățământului.
Cum să se reducă totul la simple calcule, care pe termen scurt aduc o mică ameliorare, dar pe termen lung pot avea consecințe devastatoare pentru educație? Cum se poate menține calitatea educației, atunci când indivizii sunt reduși la simple cifre, după ce educația a fost declarată „o problemă de securitate națională”?
Îmi este greu să înțeleg propunerea de a introduce două bănci suplimentare în fiecare clasă, menită a rezolva dificultățile economice. Ministrul Educației consideră că o astfel de modificare nu constituie un aspect grav. Cu toate acestea, este alarmat de efectele practice.
În 2020, România avea o medie de 20,3 elevi la un profesor, față de media UE de 13,6 elevi. Această statistică evidențiază înghesuirea din clasele românești. Noua lege a învățământului, implementată în 2023, a prevăzut reducerea numărului de elevi la clasă, de la 10-22 la primar, 10-26 la gimnaziu și 15-26 la liceu. Cu toate acestea, media românească se situează încă peste cea europeană.
Dincolo de date statistice, declarația ministrului, prin utilizarea termenului „bănci” în locul cuvintelor „elevi” sau „copii”, evideniază o abordare problematică ce reduce persoanele la un simplu obiect de mobilier. Această exprimare linguistico-manipulatoare reflectă o concepție îngrijorătoare, ce transformă ființele umane în obiective, numere, completând un gândire a unui simplu contabil. Îmi pare deosebit de îngrijorător faptul că o persoană ce ocupă o poziție de psiholog poate gândi astfel și nu percepe importanța unui profesor de a lucra individualizat cu fiecare elev, în funcție de nevoile și particularitățile lor. Această abordare nu ține seama de existența elevilor cu cerințe educaționale speciale (CES), care necesită o atenție și un mod de interacțiune specific.
Este vorba doar de disperare, de o soluție de urgență sau de nepăsare și cinism?
Aș fi anticipat un abordare mai riguroasă și prudentă, având în vedere experiența anterioară în mediul academic. Există o serie de universități de stat, care nu corespund standardelor academice minime, unele chiar surse de mediocritate și impostură. De ce nu se consideră o soluție reducerea numărului excesiv de universități de stat, având în vedere risipa de resurse?
Poate că această abordare constituie, totuși, un calcul, nu-i așa?
