Ajunul Crăciunului rămâne una dintre cele mai animate sărbători din calendarul tradițional românesc, fiind marcată de colinde, urături și ritualuri ale prosperității, variind de la o regiune la alta. De la „Moș-Ajun” și pițărăi, până la steaua purtată din casă în casă și obiceiuri aproape uitate precum „butucul de Crăciun”, fiecare zonă își păstrează specificul autentic românesc.
Sărbătorile Crăciunului și Nașterea Domnului sunt celebrate anual prin cântări, jocuri și urări adresate sănătății și belșugului. Din Banat, sudul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia sau sudul Moldovei, românii participă la „colindat”, iar în noaptea de 24 spre 25 decembrie, copiii pornesc cu celebrul colind de „Moș-Ajun”.
În dimineața Ajunului, copiii se adună în echipe și merg din poartă în poartă, din casă în casă, rostind urarea: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!”. Uneori adaugă: „Că-i într-un ceas bun!” sau „Da-i mai bună a lui Crăciun!”. Gazdele îi recompensează tradițional cu colaci, mere și nuci, iar în prezent, tot mai frecvent, cu dulciuri și bani.
Colindele copiilor sunt succinte și directe, uneori în formă de solicitare: „Bună-dimineaţa la Moş-Ajun. Ne daţi ori nu ne daţi?”. Alteori sunt pline de umor: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun, Să fie într-un ceas bun! Dă-mi un covrig, că nu mai pot de frig. Dă-mi un măr, că mă iau cu mâinile de păr…”. În sudul Olteniei, copiii lasă paie în curte, pentru ca gospodina să aibă pui mulți în anul următor.
În regiunile de sud și vest ale țării, copiii sunt numiți „pițărăi”. Unii poartă „colindețe”, adică bețe de alun, groase, decojite în spirală și afumate, folosite simbolic pentru a întreține focul din vatra casei, pentru a avea „păsări multe în curte” pe tot parcursul anului. În anumite sate, ating și animalele din gospodărie, considerând că astfel aduc sănătate și spor.
În Țara Hațegului, pițărăii merg în formațiuni numeroase, iar când apar în sat, bătrânele îi întâmpină cu coșuri de mere, pere, nuci și colăcei. Copiii urează: „Rod în grâu, rod în grâu!”, apoi primeau darurile.
Momentul colindatului cu stea
În ziua Crăciunului, copiii merg cu steaua, un obicei răspândit în multe zone, însă tradiționala „stea” nu se realizează întâmplător, explică muzeograful Ana Pascu, de la Muzeul Național al Țăranului Român.
„Steaua nu se confecționează oricum! Pe o sită veche se prind 5, 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare, care se leagă între ele cu sfori. Se acoperă totul cu hârtie colorată, tăiată mărunt, cu bucățele de oglindă, iar în centru se lipește o icoană de hârtie. În interior se agață un clopoțel, iar stelarul o va mișca în timpul cântecului. Cântecele de stea au fost compuse de preoți sau învățători și se referă la Nașterea Domnului, uciderea pruncilor de către Irod, steaua care i-a condus pe magi, dările crailor etc”, a explicat Ana Pascu.
În Valea Jiului, copiii merg cu trei stele de dimensiuni diferite, fiind însoțiți de părinți sau băieți mai mari îmbrăcați în păstori, cu cojoc, căciulă („căiță” n.red), clopote la brâu și bâtă de corn. În această regiune, pițărăii nu sunt doar copii. Dis-de-dimineață, sute de persoane participă în alai pentru a ureza din casă în casă, începând cu preotul și primarul.
În Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, steaua are un mâner mobil și se rotește în timpul cântării, fiind însoțită frecvent de „Irozii”.
În zona Petroșaniului, localnicii din suburbii pornesc cu cai și căruțe decorate, întâi la biserică pentru binecuvântare, apoi colindă întreg satul, inclusiv cătunele izolate. Gazdele îi așteaptă cu cutii mari de biscuiți, mere și portocale, pentru cât mai mulți pițărăi.
Un ritual distinct constă în „sămânța”, platouri cu semințe (dovleac, grâu, porumb, uneori orez), fructe și nuci, plus una sau două sticle împodobite, care trebuie „strigate”.
Câștigătorul ia sticla, recită urarea și o păstrează ca răsplată, iar gazdele răspund formal: „Mare mulțam, mare mulțam!”. În anumite zone, se oferă și pălincă fiartă, simplă sau aromatizată cu piper și zahăr, iar alaiul pleacă mai departe, continuând până seara târziu, la ultima casă.
În Mehedinți, este tradiție să se ardă în Ajun și de Crăciun un lemn (butuc) de cer, iar tăciunele rămas era păstrat ca remediu pentru diverse boli. Împodobirea bradului de Crăciun a înlocuit acest obicei, iar tradiția ornatului bradului a fost introdusă în România din Europa de vest și nord, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la orașe către sate.
Principiile nescrise ale colindatului
Colindatul începe în seara de Ajun, după Sfânta Liturghie. În sate mari, cetele se pot „conflictua” între ele sau împărți satul pentru a acoperi toate casele până dimineața. De regulă, colindătorii încep preoților și edililor importanți, apoi vizitează gospodăriile obișnuite.
Repertoriul nu este ales aleatoriu, conform specialistului Ana Pascu.
„Există colinde pentru băieți, pentru fete, de doliu, pentru tineri căsătoriți, pentru ciobani și pescari. Dacă gospodarul este gospodar, cântă despre binefăcătorul milostiv, dacă e cioban, va interpreta cele despre Miorița năzdrăvană”.
Gazdele răsplătesc cu colaci, friptură, băuturi, plăcinte și bani, iar după încheierea turului, tinerii organizează o petrecere, finanțată din fondurile colectate. După Sfantul Ioan, cetele se destramă până în anul următor.
