Un consultant și antreprenor român, Adrian Stanciu, explică aspecte esențiale legate de capitalul social al unei firme, subliniind complexitatea acestuia. El detaliază cum funcționează contabilitatea unei societăți și cum se raportează capitalul social la datoriile și activele acesteia.
Fundamentul contabil. În primul rând, evidența financiară a unei companii nu se concentrează pe acționari, ci pe entitatea economică în sine. Prin urmare, orice investiție a acționarilor, din perspectiva întreprinderii, reprezintă o obligație, deși de o natură specifică, distinctivă.
Un alt aspect crucial este modul de înregistrare contabilă a tranzacțiilor. „Contabilitatea unei firme se bazează pe metoda partidei duble, adică, pentru fiecare operațiune, sunt înregistrate atât sursa, cât și destinația. Drept urmare, toate valorile apar de două ori, atât ca surse, cât și ca destinații, iar cele două coloane trebuie să fie egale, ceea ce servește ca mecanism de control.”
Astfel, toate îndatoririle unei societăți, inclusiv față de acționari, se asociază cu active de valoare egală. Asemenea active, nu neapărat fonduri bănești, sunt folosite de firmă în activitatea sa, nefiind purtătoare de profit stagnante. Capitalul social reprezintă o obligație, nu un activ, iar suma disponibilă în contul său este utilizată de companie ca orice alte resurse financiare.
Mai mult, contabilitatea unei companii presupune o perspectivă pe termen nelimitat, considerând că activitatea acesteia se continuă. Această prezumție este importantă, deoarece multe active au valori diferite în funcție de continuitatea funcționării societății.
„Imaginați-vă o fabrică și un echipament performant. Este util, dar parte dintr-un întreg flux de producție, integrat într-o fundație. Dacă fabrica se închide, echipamentul se poate vinde, dar probabil nu la valoarea inițială, integrat într-un proces activ.” „În cazul lichidării, toate activele sunt vândute iar sumele rezultate sunt folosite pentru a acoperi obligațiile firmei, inclusiv față de acționari. Acționarii unei firme sunt, de obicei, responsabili doar până la valoarea capitalului social investit. Această sumă este restituită în ultimă instanță în cazul lichidării.”
În procesul de lichidare, capitalul social este rambursat ultim, ceea ce reduce riscul creditorilor. De aceea, băncile impun limitări în ceea ce privește gradul de îndatorare, protejându-se în cazul potențialelor dificultăți financiar-economice. Capitalul social poate fi modificat și prin profit sau pierdere. În situații dificile, valoarea activelor și implicit a capitalului social poate scadea semnificativ, afectând potențial creditorii.
Deseori, în aceste cazuri, acționarii și creditorii suferă pierderi. Din acest motiv, legea stipulează o ordine de plată către creditori, plasând acționarii în zona terminală. Statul are prioritate în colectarea creditelor.
Potențialul sistemic al capitalului social a fost contestat. În afara contextului său adecvat, el generează probleme inutile. O reglementare bine pusă în aplicare poate fi avantajoasă. În prezent, însă, numeroase societăți se confruntă cu capital propriu negativ.
