„The House of Dynamite”, recent disponibil pe Netflix, mi-aevocat amintirea filmului „Melancholia” (2011) de Lars von Trier, inclus pe lista filmelor apocaliptice, deși nu tratează subiecte legate de pericol nuclear sau politică. Pelicula compară planeta distrugătoare cu depresia și portretizează sfârșitul lumii ca pe un spectacol de o frumusețe sumbră.
Dacă regizoarea Kathryn Bigelow și scenaristul Noah Oppenheim au preluat tehnica narativă introdusă de Akira Kurosawa în „Rashomon” (1950), prezentând același eveniment (ultimele 18 minute înainte de impactul unei rachete nucleare necunoscute, lansate spre SUA) din patru perspective diferite – și fără a arăta catastrofa, Lars von Trier transformă apocalipsa sa existențială într-o grandioasă reprezentare care prefațează și încheie filmul.
Planeta albastră denumită Melancholia, despre care se știe că va trece pe lângă Pământ, nu pare să preocupe invitații adunați într-un castel luxos, pentru a celebra nunta Justinei (Kirsten Dunst) cu Michael (Alexander Skarsgård), care tocmai și-au unit destinele.
Justine conștientizează că vin spre ea
Suferă de ceea ce odinioară se numea melancolie – o formă de depresie, cea mai răspândită tulburare psihică în zilele noastre. Poate și de hipersensibilitate, pentru că i se aplică chiar ceea ce Elisabeta, împărăteasa Austriei (Sissi), spunea în biografia filmului „Corset” (2022): „Nu am nimic pe care să mă sprijin, în afară de mine însămi, iar acest lucru îmi cere un efort incredibil”.
Justine depune eforturi pentru a fi normală (probabil a tot auzit expresia: „Ceva nu e în regulă cu tine”), însă luciditatea ei este mai accentuată. Aceasta este esența depresiei: să știi, la scară planetară, că totul este neînsemnat.
Toate lucrurile de care ne agățăm – familia, cariera, iubirea, resursele, hobby-urile, trecutul, idealurile, viciile – încearcă să ne distragă atenția de la adevărul fundamental: totul este temporar și fragil. Toate sunt iluzii.
„Nimic nu are importanță: o descoperire excepțională, dar de care nimeni nu a reușit să profite”, nota Emil Cioran în „Demiurgul rău”, iar Justine îi spune surorii sale, Claire (Charlotte Gainsbourg): „Suntem singuri. Viața există doar pe Pământ, și nu mult timp.”
În mod interesant, apropierea planetei o echilibrează pe Justine, în timp ce ceilalți o cufundă în disperare.
Cine are luciditatea de a previziona catastrofele în avans
Persoanele anxioase se epuizează speculate toate scenariile negative, iar dacă o tragedie se produce efectiv, le prinde fără resursele necesare. Nu se pot susține mai mult.
Pe de altă parte, dacă știi că totul este inevitabil, nimic nu te mai sperie. De aceea Justine îi spune lui Claire: „Dacă crezi că mi-e frică de o planetă, chiar ești neinformată.” Totuși, nu este o plăcere să te consumi în avans, ci mai degrabă o suferință intensă.
(Pont: Povestea cu drobul de sare din nuvela lui Creangă „Prostia omenească” poate stimula simțul ridicolului celui care se luptă cu anxietatea.)
Nu întâmplător, Justine și Claire provin dintr-o familie disfuncțională, cu o mamă autoritară (Charlotte Rampling) și un tată absent (John Hurt). Prima parte a filmului prezintă petrecerea de după nuntă – un eșec, deoarece nimeni nu poate fi, prea mult timp, autentic. Măștile cad treptat.
Mama este agresivă, Claire vrea să controleze totul, iar soțul binevoitor al acesteia (Kiefer Sutherland) adoptă o atitudine pasiv-agresivă, în timp ce mirele pare plictisit de viață. Terifiată de urgența iminentă, Justine nu găsește sprijin în nimeni din jurul ei.
Toți îi spun că trebuie să fie fericită
În partea a doua a peliculei, câteva zile mai târziu, starea depresivă a lui Justine devine tot mai severă (nu mai iese din casă, nu mai are igiena personală etc.). Nu pentru că mariajul s-a destrămat, ci pentru că așa trebuie să fie depresia. Însă apropierea inevitabilă a planetei o face să devină, într-un fel, normală și aproape senină, deoarece acceptă faptul că nu poate schimba nimic.
Sora ei încearcă să controleze, chiar și sfârșitul lumii. După ce îi organizase nunta, când află că Melancholia va distruge Pământul, Claire își formulează în minte un scenariu optimist de a întâmpina apocalipsa, ca pe un foc de artificii: consumând un pahar de vin pe terasă, alături de sora sa.
Finalul care deschide către altceva
Deși aparent forțat (datorită nevoii de control a lui Claire), „Melancholia” poate avea și un sens abstract, referindu-se la distrugerea necesară pentru a construi ceva nou. La o schimbare de paradigmay personală.
„Noaptea întunecată a sufletului”, așa cum vorbea Sfântul Ioan al Crucii despre desprinderea de credință și sentimentul de pustiu sau disperare, poate fi o etapă apocaliptică, deoarece toate schematizările se prăbușesc, lăsându-ne lipsiți de sprijin. Însă, dezastrul reprezintă doar începutul unei existențe mai împlinite, pe o temelie liberă.
Când lași viața să curgă de la sine
Una dintre cele mai mari provocări este nevoia de control.
Să realizezi că poți controla doar un mic procent din ceea ce ți se întâmplă și că viața este, în esență, o succesiune de evenimente în mare parte incontrolabile, poate părea a fi o capitulare în fața apocalipsei. Însă, aceasta devine o nouă filozofie a vieții și o abordare diferită, primele rezultate fiind o scădere a stresului odată cu renunțarea la încercarea de a o controla excesiv.
Thich Nhat Hanh, călugăr budist, afirma că predispoziția genetică pentru depresie este transmisă în familie, dar se dezvoltă în anumite condiții de mediu. Medicamentele pot ajuta, dar nu sunt suficiente; schimbarea mediului este esențială pentru însănătoșire.
Lars von Trier a recunoscut, deschis, că s-a confruntat cu depresie, anxietate și fobii. La un moment dat a spus că îi este frică de orice, în afară de faptul că filmează, și că și-a tratat atacurile de panică cu alcool.
Recunoașterea problemelor este primul pas spre recuperare. Al doilea este vulnerabilitatea – să te expui, fie în creație, fie în alte activități, în loc să fugi de propriile dificultăți.
De exemplu, pentru cineva cu anxietate socială sau agorafobie, ieșirea în lumea reală și confruntarea directă cu fricile poate fi o metodă de recuperare. La fel și pentru temerile legate de avioane sau de relații.
Dacă suferi de depresie, este recomandat să consulți un psiholog sau un specialist, însoțit de suportul acestora. Unele provocări nu pot fi trecute singur, însă asta nu reflectă o lipsă de forță.
Deși depresia poate fi tratată, nu trebuie să fie o rușine să ceri ajutor. Kirsten Dunst a povestit că ea însăși a trecut printr-o perioadă dificilă, ceea ce explică autenticitatea personajului pe care îl interpretează.
Percepția depresiei de către cei care o trăiesc
Lars von Trier nu a mai realizat filme lungmetraj din 2018, de la „The House That Jack Built”, și din 2022 nu a mai lucrat în televiziune, după finalizarea serialului „The Kingdom”. În interviuri din 2018 a declarat că nu mai are aceeași forță ca înainte, iar în cursul acestui an s-a internat pentru Parkinson, boală pe care a dezvăluit-o public în 2022, la vârsta de 66 de ani.
Model al artistului care trăiește cu demonii interiori (și nu încearcă să îi ascundă), danezul a realizat o trilogie despre depresie („Nyphomaniac”, „Melancholia”, „Antichrist”), exprimându-se prin personaje feminine. Deși a făcut-o cu măiestrie, actrițele sale s-au plâns de modul în care le-a tratat.
Von Trier ilustrează dimensiunile percepției depresiei de către cei care o experimentează: un sfârșit de lume nu pentru că o planetă se îndreaptă spre tine, ci pentru că tie îți este greu să mai supraviețuiești pe planeta ta.
În mai 2021, BBC a publicat un articol intitulat „Este ‚Melancholia’ cel mai profund film despre depresie realizat vreodată?”, în care a intervievat doi diagnosticați cu depresie, care au vizionat filmul atât în 2011, cât și ulterior.
Articolul pleacă de la premisa că lansarea filmului a fost umbrită de controversele aduse de declarațiile lui von Trier, care a glumit la Cannes despre Hitler, explicând lipsa premiului pentru regie. În schimb, filmul a obținut premiul pentru interpretare feminină pentru Kirsten Dunst.
După zece ani, „Melancholia” devine, conform BBC, un simbol pentru cei care au experimentat o depresie intensă, redând visceral această stare. Filmul refuză să minimalizeze suferința, fiind o reprezentare onestă a durerii.
O jurnalistă, sub pseudonimul Julie, care a urmărit filmul în adolescență, a descoperit în 2019, la reluare, că și ea trecea prin stări similare cu cele ale Justinei, fiind șocată de asemănări precum căderile în stări catatonice și lipsa reacției în fața realității absolute.
Un alt intervievat, Jamie Graham, un jurnalist, a remarcat cât de bine surprinde filmul depresia severă, care nu doar afectează mintea, ci și întregul corp, făcând aproape imposibilă mișcarea și implicarea.
Depresia nu depinde exclusiv de fericire sau nefericire
Graham povestește cum, mergând la birou, se simțea asemenea Justinei, încercând să facă față unui șir de email-uri, dar percepția sa total diferită: „Șase mesaje, nu pot face față, vreau doar să plec acasă”.
În ciuda controverselor legate de afirmațiile lui von Trier, filmul „Melancholia” a avut un impact major în modul în care societatea abordează și acceptă depresia, devenind un simbol de înțelegere pentru cei afectați. Cu disponibilitatea pe platforme precum Netflix, impactul s-a amplificat și a contribuit la o mai bună înțelegere a acestei condiții.
Depresia nu are legătură cu nivelul de fericire, statut social sau evenimente declanșatoare precum pierderea sau boala. Poate să apară indiferent de situație și poate fi influențată de gene, chimie cerebrală, dezechilibre hormonale, stres prelungit, singurătate sau maladii grave.
Nu orice divorț duce la depresie, iar cancerul nu implică neapărat o stare depresivă. În schimb, oricine poate întâmpina perioade depresive în viață și este important să fie identificată și tratată, nu să fie ignorată.
Primul pas este recunoașterea simptomelor. În experiența personală, ușor vorbește despre un moment dificil, dar înțelegerea situației m-a ajutat să conștientizez că am o mică depresie. Acest lucru m-a motivat să acționez, iar subconștientul a fost un aliat în procesul de vindecare. Este esențial să fiți atenți la mesajele voastre interioare, la filmele pe care le urmăriți, la prietenii pe care îi contactați – pot avea un mesaj pentru propria dumneavoastră stare.
