Două filme documentare românești despre familii dezorganizate vor fi lansate în cinematografe, unul după celălalt – “O familie aproape perfectă”, regizat de Tudor Platon, pe 29 august, și “TATA”, regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, pe 12 septembrie. Aceste producții cinematografice abordează teme delicate, analizând sincer problemele familiale.
Răspunsul la întrebarea din titlu este evident: da, cinema-ul poate contribui la conștientizarea unor aspecte personale. Însă, acest proces este individual și necesită un efort continuu de a interacționa diferit față de tiparele mai vechi.
Nici expertiza psihologică, nici trecerea timpului, nici divinitatea nu pot vindeca acolo unde nu dorim să ne vindecăm singuri. Aceasta este o lecție personală pentru fiecare individ.
Mecanismele de evitare și reprimarea experiențelor trecute au dus la transmiterea neobservată a tiparelor comportamentale și a traumelor din generație în generație.
Ambele filme se finalizează într-un mod deschis, semnificând nu numai incapacitatea regizorilor de a-și schimba părinții, ci și înțelegerea responsabilității personale. Ei pot lucra doar la ei înșiși, pentru a preveni transmiterea aceluiași model copiilor lor. Aceasta este o victorie importantă, deoarece sugerează că o astfel de transformare poate afecta chiar și generațiile anterioare, îmbunătățind relația cu strămoșii.
Viața: Cel mai talentat scenarist
Tiparele comportamentale formate în copilărie nu dispar peste noapte. Deseori, evenimentele dramatice, modificări importante ale vieții, activează procese de eliberare.
Documentarul lui Tudor Platon a început cu decizia părinților săi de a divorța după 30 de ani, la fel de în perioada în care a început o relație cu soția sa (Carla Fotea, producătorul filmului). Motivele divorțului erau, probabil, evidente și regizorul a căutat să le înțeleagă pentru a evita erori similare în propria sa relație.
Dialogând cu ambii părinți și surprinzându-le stângăcia la evenimente comune, regizorul s-a concentrat mai mult pe transmiterea modelelor intergeneraționale, mai ales după ce a devenit și el părinte. Am rămas impresionat de dificultatea comunicării și de dificultatea exprimării emoțiilor între membrii familiei.
Celălalt film abordează probleme și mai complexe.
Evenimentul declanșator din “TATA” a fost culminarea abuzurilor la care tatăl lui Lina Vdovîi a fost supus de un angajator din Italia, determinându-l pe acesta să ceară ajutorul fiicei sale, jurnalistă. Jurnalista, aflată în proces de terapie personală pentru a vindeca efectele experiențelor traumatizante din copilărie, a reușit să transforme ancheta jurnalistică într-un proces de vindecare personală.
Deși relația tată-fiică s-a îmbunătățit datorită investigației și filmului, acesta nu a modificat comportamentul autoritar față de soție, lăsând o notă ascunsă de risc în finalul filmului.
Cercetările au dezvăluit un tipar similar de comportament sever și abuziv al bunicului și chiar al străbunicului.
(Fragment de dialog din film …)
Este remarcabil că o generație actuală (cu vârste de 30 de ani sau mai mult) se află într-un proces de eliberare de modele comportamentale vechi. Nu întâmplător, ambele filme abordează un anumit model educațional din perioada comunistă.
Este evident că părinții din ambele filme utilizează, ca scuză, ideea că au fost copii ascultători și nu și-au pus la îndoială educația primită – astfel preluând, din loialitate, modelele părinților lor.
Despre Pavel Vdovîi, un bărbat mândru și puternic, este remarcabil faptul că a suferit ani de zile abuzuri de la un superior, reflectarea tiparelor din copilărie. Numai când a atins limitele rezistenței sale a apelat la fiica sa.
Fiecare agresor a fost cândva o victimă
Pavel Vdovîi, probabil, își dorea să vindece relația cu tatăl, fiica sa și cu sine însuși. Îi va fi extrem de greu să o facă dacă nu își va analiza motivele acțiunilor înainte de a-și critica soția.
“TATA” este, de asemenea, un film despre violență și despre violența împotriva femeilor, făcându-l și mai relevant într-o societate marcată de misoginism. Filmul ne invită să căutăm cauzele profunde ale violenței, legate de modelele comportamentale din copilărie, atât pentru victime, cât și pentru agresori.
În numeroase cazuri de violență împotriva femeilor, ne concentrăm pe agresor, pe sistem, pe justiție. Însă, este important să înțelegem că rădăcinile acestor probleme sunt mult mai complexe și nu se limitează la relația directă.
(Fragmente despre raclarea victimelor prin metoda loveboy)
Atunci când adolescenții sunt responsabili de tragedii, profesorii adesea se exprimă surprinși de liniștea lor inainte de tragedie; e nevoie de o abordare mai profundă, în care emoțiile să poată fi exprimate. Lipsa exprimării emoțiilor poate duce la agresivitate, anxietate și violență la adolescenti.
În 7 august la Sibiu, un elev de 18 ani a acționat impulsiv, din cauza unei discuții pe telefon, încheiând-și viața. Poate, cu instrumente adecvate pentru gestionarea furiei, el ar mai fi în viață.
O viața pierdută pentru ceva ce se poate aborda la nivel național prin psihologi și educatori.
Este esențial a scoate la suprafață pentru a curăța adânc
(Fragment despre opiniile unei actrițe)
Nu e vorba de abandonarea familiei. Doar cei care au suferit abuzuri în copilărie înțeleg cât de dificil e să schimbi modelele familiale. Rușinea și senzația că trebuie spuse lucruri dificile pentru binele tuturor sunt inevitabile. Descoperirea adevărului este întotdeauna însoțită de iubire autentică.
Această iubire se manifestă prin iubirea de sine. Dacă fiecare ar fi învățat să se iubească, poate nu ar mai exista victime sau agresori.
Fiecare iubește după capacitatea sa
(Citarea mamei din film…)
Prezentarea unor astfel de filme ajută la înțelegerea familiilor dezorganizate și la conștientizarea că este necesar să abordam problemele personale pentru o curățare profundă.
Filmul se încheie cu constatararea: “Fiecare iubește așa cum poate”. Psihologia afirmă că fiecare acționează în funcție de cunoștințele și de abilitățile disponibile la momentul respectiv. Dar mereu există potențial pentru îmbunătățire.
Învățarea exprimării și ascultării rămâne o provocare pe care trebuie să o depășim.
