Privind în urmă, pare dificil de crezut că simbolul statului român – pavilionul maritim – a fost transferat aproape pe ascuns, printr-un contract semnat într-o singură zi, fără o dezbatere publică și fără clarificări precise. Cu toate acestea, exact această situație s-a petrecut. În toamna anului 2012, România a realizat performanța de a-și „externaliza” pavilionul naval – adică dreptul de a înmatricula nave sub drapel românesc – către o companie obscură din Cipru, cu legături în Germania, fără experiență reală în domeniu, dar cu conexiuni bine stabilite. Totul a început discret, aproape birocratic.
Ziua în care pavilionul a fost semnat și închis la sertar
Pe 12 septembrie 2012, Eugen Olteanu a fost numit director general al Autorității Navale Române (ANR). În aceeași zi – un detaliu care avea să devină crucial – Olteanu a semnat un acord prin care statul român transfera administrarea pavilionului maritim pentru următorii 30 de ani unei societăți recent înființate: Ilvana Holding Limited, înregistrată în Cipru cu doar o lună înainte.
Ulterior, contractul a fost trecut în categoria „documente confidențiale”, fără a fi consultat Consiliul de Conducere al ANR și fără un ordin legal explicit. Câteva zile mai târziu, Olteanu a fost înlocuit din funcție. Misiune îndeplinită.
Următorii succesori au descoperit ulterior că documentul fusese aprobat fără bază legală și cu clauze extrem de nefavorabile pentru România.
De la flotă de clasă mondială, la pavilion vândut pe bucăți
La sfârșitul anilor ’80, România deținea una dintre cele mai mari flote comerciale din lume – peste 300 de nave, ocupând locul 9 mondial. După Revoluție, navele au fost vândute, pierdute sau ipotecate, iar pavilionul național a rămas aproape inexistent.
În loc să fie relansată prin politici fiscale și sprijin pentru operatorii naval, statul a optat pentru soluția cea mai comodă: concesionarea. În realitate, era vorba de o cedare mascată.
Cine a orchestrat mutarea
În spatele acestei operațiuni se afla Valentin Preda, secretar de stat în Ministerul Transporturilor, susținut politic și apropiat de cercurile de influență din Constanța. Acesta a modificat legislația prin Ordonanța 19/2012, deschizând drumul pentru ca administrarea pavilionului să poată fi preluată de o companie privată. Oficial, scopul era „modernizarea” și „alinierea la standardele europene”. Neoficial, legea crea posibilitatea ca pavilionul să fie transferat într-un offshore.
Compania din spatele proiectului
Ilvana Holding Limited era controlată de mai multe entități germane, printre care: Kyros Shipping GmbH, Astherm Services GmbH, BHE Beteiligungen GmbH.
În spate se aflau nume cunoscute din industria maritimă germană, inclusiv Thomas Kirch (fiul magnatului media Leo Kirch) și Albrecht Gundermann, avocat cu influență în shippingul european.
Ulterior, compania a fost redenumită RIFA Holdings – acronim de la Romanian International Flag Administration. Practic, o societate privată a preluat administrarea steagului României pe oceane.
01
Conform acordului: statul primește o parte din taxele de înmatriculare, nu există obligații clare privind angajarea marinari români, în caz de accidente maritime statul român răspunde, iar în situația poluării, despăgubirile peste limita asigurării devin răspunderea României. În esență: profitul privat, riscul public.
Cazul a fost sesizat la DNA, dar procurorii au decis neînceperea urmăririi penale, motivând că actul nu producea efecte juridice directe. Între timp, compania cipriotă a notificat oficial statul român că consideră contractul valabil și va contestat orice încălcare în instanța de arbitraj de la Londra.
România s-a trezit astfel într-o poziție absurdă: cu pavilionul „vândut”, dar fără a avea claritate asupra momentului sau modului în care s-a întâmplat acest transfer.
La distanță de ani, povestea pavilionului românesc rămâne una dintre cele mai discrete episoade ale tranziției, fără proteste majore, fără scandal public sau vinovați clar identificați. O țară care a pierdut mai întâi flota, apoi și-a pierdut și pavilionul.
Rescrie și: Dosarul care a șocat România: uraniul dispărut, documentele clandestine și întrebarea pe care nimeni nu a mai vrut să o formuleze
