Într-un oraș care își promovează „Centrul Vechi” ca pe o atractie europeană, Curtea Veche reprezintă un paradox dureros: locul de început al Bucureștiului, abandonat chiar în centrul orașului. Pe Strada Franceză, printre terase, lumini și agitație, se află o ruină care ar trebui să fie mândria capitaliștii, însă a devenit un semn de întrebare. Nu doar despre administrație, ci despre noi înșine: cum am permis, de-a lungul anilor, degradarea celei mai vechi marturii a orașului, sub ochii vizitatorilor și ai cetățenilor?
Palatul Principelui, odinioară construit din piatră, marmură și grădini „în stil italian”
Astăzi observăm ziduri sfărâmate și garduri de șantier, însă Curtea Veche a fost cândva centrul politicei valahii. Nu e o simplă metaforă! Curtea Domnească a Bucureștiului a fost reședința domnitorilor Țării Românești pentru aproape trei secole și jumătate, concentrând întreaga viață politică, socială, economică și culturală. Orașul s-a format în jurul acesteia, iar palatul nu era doar o anexă, ci un centru de influență, jurisdicție, ceremonie și viață.
Florentinul Anton-Maria del Chiaro, secretar al lui Constantin Brâncoveanu, relata într-o mărturie captivantă Bucureștiul de altădată, un oraș jos, mocirlos, aproape impracticabil fără podețe din scandură de stejar așezate peste străzi. În acest oraș dificil, curtea domnească reprezenta un simbol al ambiției politice și rafinament: „Palatul Principele e de piatră, cu o scară impunătoare de marmură, săli mari boltite, dar destul de joase”, cu pridvor susținut de coloane, cu salon pentru consiliu, camere de audiție și apartamente domnești, iar în grădină un foișor unde Brâncoveanu lua masa și se odihnea „în mijlocul florilor”.
Este emoționant să compari această imagine vie cu ceea ce a rămas: ruine fragmentate, încadrate, expuse timpului, în inima unei zone în care turiștii caută autenticitate și poveste.
De la Vlad Țepeș la Brâncoveanu: istoria palimpsestului
Curtea Veche nu este doar un loc vechi, ci un palimpsest: o construcție ridicată, repozitionată, extinsă, frumoasă și apoi abandonată, în funcție de epocă și gospodar. Se menționează o primă construcție din a doua jumătate a secolului al XIV-lea – o cetățuie din cărămidă, un turn trapezoidal de circa 160 mp. Între 1458–1459, Vlad Țepeș construiește o cetate din bolovani de râu și mortar.
Apoi, în secolul al XVI-lea, are loc o transformare majoră, Mircea Ciobanul renunță la planul de cetate și construiește un Palat Voievodal adaptat vremurilor. Suprafața curții crește de la aproximativ 3.000 mp în secolul al XVI-lea la 5.000 mp spre finalul secolului al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea, cu anexele, ajunge la 25.000 mp, acoperind astăzi o bună parte din Centrul Vechi, delimitat de Dâmbovița, Smârdan–Șelari, Lipscani și bulevardul Brătianu.
Sub domnitorii Matei Basarab, Grigore Ghica și Șerban Cantacuzino, palatul este refăcut și înfrumusețat cu coloane din piatră, scări de marmură și picturi murale. Moment de apogeu rămâne Constantin Brâncoveanu. Sala divanului, camerele de serviciu, apartamentul domnitorului, odăile doamnei, camerele copiilor și baia – o reședință complexă, funcțională și reprezentativă.
Tragedia lui Brâncoveanu (1714) devine un simbol. Se încheie o epocă, iar curtea intră într-un declin care se va transforma treptat în ruină.
Calamități, conflicte și drumul spre ruină
Curtea Veche a fost lovită de tragedii. Surse istorice menționează incendii, cutremure și o construcție fragilă, aproape instabilă. În 1631, germanul Paul Strassburg descria „palatul domnesc dărăpănat din cauza vechimii și schimbărilor de domn”, povestind un dineu fastuos, cu vase de argint, ceramică smălțuită și blide de lemn, cu preparate aduse continuu, iar la toasturi, trăgeau tunuri puternice, ceea ce făcea ca zidurile să tremure și vasele să se ciocnească între ele. Imaginea profilează o combinație de putere și fragilitate structurală.
Apoi urmează evenimente majore: incendiul din 1718, cutremurul din 1738, războiul ruso-austro-turc (1768–1774) care distruge definitiv curtea, cutremurul din 1802 și incendiul din 1804, care închid un capitol. Alexandru Ipsilanti încearcă să o refacă, dar renunță din cauza costurilor; în cele din urmă, fosta reședință domnească devine obiect de arheologie și comerț.
În perioada comunistă, în 1972, Curtea Veche devine muzeu. A fost un început promis de reabilitare. Din păcate, implementarea a fost neglijată, iar locul a rămas într-o stare de degradare.
Reconstrucția începe, dar se oprește și lasă relicva vulnerabilă
În epoca modernă, situația a devenit tot mai problematică, deși nu mai avem calamități naturale. Avem documentații, planuri, licitații, dar și proiecte sistate și șantiere abandonate.
În 2014, s-a realizat o expertiză a complexului (cinci corpuri de clădire). În 2016, s-a elaborat un proiect de conservare, consolidare și restaurare. La începutul anului 2018, Compania Municipală pentru Consolidări a primit autorizație, iar lucrările au început în iunie același an. Însă, acestea au fost pornite pe baza unei expertize învechite, iar lipsa actualizărilor a dus la probleme grave în aplicare.
Descoperirile arheologice au evidențiat structuri noi, fundații diferite și degradări accelerate. S-au îndepărtat tencuieli parazitare, s-au spart elemente de beton turnate în perioada comunistă, iar intervențiile au fost minuțioase și complexe.
Ulterior, s-a constatat că expertiza din 2014 și proiectul din 2016 erau depășite. În 2019, autoritățile au aprobat o expertiză actualizată, dar este necesar un proiect tehnic revizuit pentru validare.
Cu toate acestea, în 2020, după terminarea materialelor, lucrarea a fost oprită și nu a mai fost continuată. În octombrie 2020, stadiul de execuție era de sub 5%, iar construcțiile au rămas încetinite, expuse factorilor de mediu ce au accelerat degradarea. În 2022, contractul cu constructorul a fost reziliat, iar procesul de reabilitare s-a blocat, fiind în așteptare de documentații și fonduri.
Este vorba despre o situație în care un monument fragil a fost supus unui șantier dificil și, ulterior, a fost lăsat expus factorilor naturali, devenind vulnerabil. Dacă ar fi film, scena ar părea ireală. În realitate, reflectă realitatea Bucureștiului.
Rușinea din Centrul Vechi: „certificatul de naștere” al capitalei
Aici devine o problemă mai profundă decât istoria. Devine o imagine publică. Curtea Veche face parte din traseul turiștilor, alături de Hanul lui Manuc, în zona care reprezintă identitatea bucureșteană. În loc de un spațiu cultural viu, cu expoziții și semnalizare, se oferă un gard, o plasă deteriorată și o ruină abandonată.
Planurile de valorificare sunt clare: restaurare, amenajare muzeală, spații expoziționale și multifuncționale, centru cultural și o terasă cu priveliște. Însă, între intenție și realitate, domină inegalitatea administrativă.
Iar, din păcate, primul om al orașului a afirmat recent că nu are fonduri „nici pentru a trece strada”, simbolizând statul de blocaj al monumentului: o construcție ce are nevoie de resurse pentru a trece din stare de ruină în patrimoniu viu, rămasă între promisiuni și imposibilități.
Nu doar un șantier abandonat, ci o reflecție a societății
Curtea Veche nu este doar o ruină. Reprezintă modul în care ne raportăm la propria identitate. Într-un oraș construit în jurul acesteia, lăsarea locului de început să se degradeze în văzul tuturor transmite mai mult decât orice discurs despre tradiție și patrimoniu.
Pentru turiști, Curtea Veche ar trebui să fie o poveste coerentă: Vlad Țepeș, Brâncoveanu, marmură, coloane, grădini, cutremure, conflicte, renaștere. Pentru locuitori, un simbol al memoriei și mândriei locale. În realitate, a devenit o pată neagră pe obrazul orașului, unde trecutul strigă după ajutor, iar prezentul răspunde prin tăcere.
Poate întrebarea esențială este: dacă nu ne putem proteja originea, ce putem spera să păstrăm din viitor?
