Istoria României pare o succesiune de proiecte naționale ambițioase și modernizări incomplete, de la 1848 până la integrarea europeană din 2007. Fiecare etapă a avut aspecte pozitive, dar, în esență, au eşuat, pentru că nu au fost duse până la capăt și au neglijat aspecte fundamentale. Similar unei boli tratate insuficient, cu doze insuficiente de medicamente sau întreruptă prea devreme, cu recidive după zeci de ani. O posibilă explicație, foarte succint, o oferă profesorul de relații internaționale Bogdan Naumescu.
Fiecare etapă modernizatoare din istoria României a urmărit să scoată țara din sărăcie, înapoiere și subdezvoltare. Însă, România a rămas la periferia geopolitică a lumilor la care a aparținut, indiferent dacă era vorba de lumea orientală sau occidentală. Cu un picior înăuntru și altul în afară.
Problema nu a fost reprezentată de haine, mașini, vile sau telefoane – ci de fundamentul cultural-educațional și de calitatea resursei umane, în majoritatea populației. De fiecare dată, s-a pierdut bătălia pe acest front. Cu nuclee sociale formate din maximum 25-30-35% oameni luminați, deschiși, educați și responsabili, în schimb, cu procente semnificative de ignoranță, violență (publică și, mai ales, domestică), iresponsabilitate, o gândire antistiințifică și antimedicală, abandon școlar și analfabetism funcțional, corupție (de toate formele, mică și mare), progresele au fost limitate.
Iar autoflagelarea demonstrativă și superficială nu ajută, ba chiar poate descalifica încercările de integrare europeană, atunci când filetismul, xenofobia și naționalismul retrograd, aparent mândre, anulează valorile universale ale creștinismului. Modernizarea nu este incompatibilă cu creștinismul, așa cum unele voci publice încearcă să prezinte greșit.
Majoritatea modernizărilor au avut succes din punct de vedere economic, industrial și tehnologic, cel puțin până la un punct. Unele au avut și succese politice, cu excepția pretinsului proces modernizator al regimului comunist. Însă, în plan social, educațional și cultural, modernizarile au eșuat, „pierzând poporul pe drum”, concentrându-se doar pe fațada și bunăstarea elitelor.
De unde pleacă toate problemele
Dacă vom avea oportunitatea unei noi modernizări a României, trebuie să pornim de la fundație, de la valorile și modelul educațional, de unde pleacă toate problemele. Aici suntem într-o stare critică.
Dar care au fost etapele istorice ale modernizărilor României?
- 1848, Unirea Principatelor și formarea Regatului. Începem să ieșim din Evul Mediu și intrăm, cu o întârziere de circa un secol, în capitalismul european. Apar elite progresiste proeuropene, apoi un rege german responsabil, aducând contribuții importante. Însă, baza socială rămâne foarte slabă. Prioritară a fost construirea unei fațade europene, pentru acces în comunitatea europeană dezvoltată. Aceste eforturi de „reprezentare” au avut un succes parțial.
- 1918, Marea Unire și modernizarea interbelică. O nouă perioadă de modernizare politică, instituțională, economică, industrială și tehnologică. Apar elite remarcabile în câteva orașe mari. Dar, Mișcarea Legionară, puternică în mediul rural și la anumite categorii de intelectuali, evidențiază vulnerabilitatea societății. Democrația parlamentară se prăbușește, urmată de regimuri dictatoriale.
- 1989, tranziția postcomunistă și 2007, integrarea europeană. 35 de ani de modernizare democratică, cu succese concrete, de exemplu aderarea la NATO și UE. Însă, apar probleme sociale majore: o creștere a anti-vaccinismului și conspiraționismului, reapariția unor idei naționaliste, lipsa interesului pentru istorie, și o scădere a nivelului educațional. Situații politice tensionate subliniază eşecul modernizării durabile.
Ce ne împiedică să progresăm
Modernizările incomplete ne împiedică să avansăm. Resursa umană de calitate este insuficientă. Cinismul, ura și lipsa de respect sunt prezente la toate nivelurile sociale. Și școala, deși deficitară din start, nu-și justifică rolul.
Oamenii care ocupă poziții de conducere prezintă și o calitate morală discutabilă. Sistemul de selecție este defect. Această situație a creat o fractură socială, ducând la o divizare în trei, iar apoi în două părți, generând multă ură și frustrare.
Situația actuală este îngrijorătoare. În 2028, alegerile parlamentare sunt o nouă oportunitate de schimbare. Speranța este că România se va întoarce pe calea dezvoltării.
