Instanțele judiciare au anulat definitiv decizia de înregistrare fiscală automată a unui sediu secundar în România pentru o societate nerezidentă, stabilind astfel o precedentă importantă privind interpretarea noțiunii de sediu fix în materia TVA. Acest rezultat a fost obținut de avocații de la D&B David și Baias, cu suportul expertizei fiscale a echipei PwC România.
Curtea a stabilit că decizia de înregistrare fiscală a fost emisă cu încălcarea gravă a dreptului la apărare, autoritatea fiscală neaudiențând entitatea străină, deși acest drept este garantat atât de legislația internă, cât și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În plus, decizia nu a fost fundamentată corespunzător, bazându-se pe constatări din alte acte de impunere emise pentru un alt contribuabil (partenerul comercial român al nerezidentului), fără o analiză proprie.
Astfel, decizia definitivă clarifică o practică tot mai frecvent întâlnită în controalele fiscale privind TVA: stabilirea existenței unui sediu fix al unui nerezident în România exclusiv pe baza constatărilor făcute la un partener local, fără audierea entității vizate și fără o motivare proprie a organului emitent.
Autoritățile fiscale nu mai pot elimina dreptul de audiere în situația în care verificarea se face la un alt contribuabil, iar instanțele au oprit încercările de a argumenta că verificarea la partenerul local exclud notificarea entității străine. S-a constatat lipsa motivării solide în decizia fiscală și imposibilitatea unui ordin al ANAF de a contrazice prevederile legale organice.
Administrația fiscală argumenta că notificarea și audierea entității străine nu mai sunt necesare dacă decizia de înscriere fiscală se bazează pe constatări ale unei inspecții la o altă societate, chiar dacă aceasta din urmă este partenerul local. Instanțele au respins această explicație, arătând că excepția se aplică doar dacă verificarea s-a făcut direct la contribuabilul vizat, acolo unde dreptul la audiere a fost deja exercitat.
Decizia de înregistrare fiscală se baza pe o afirmație generală, și anume că societatea nerezidentă „dispune de suficiente resurse umane și tehnice pentru a avea un sediu fix în România”, fără a specifica resursele, adresa sediului, sau operațiunile prin care aceste resurse ar fi fost utilizate în scopuri fiscale, fără probe proprii.
Un aspect valoros în soluție a reprezentat situația partenerului local. Actele de impunere emise împotriva acestuia, care au stat la baza înregistrării fiscale, au fost anulate de două ori, pentru lipsa probelor concludente despre existența unui sediu fix al nerezidentului în România prin resursele partenerului. În final, autoritatea fiscală a invalidat chiar și ipoteza sediului fix după reanalizarea inspecției, ceea ce a anulat fundamentarea deciziei de înregistrare fiscală a entității străine.
Din punct de vedere legal, avocații D&B David și Baias au demonstrat că analiza trebuie să respecte criteriile de sediu fix stabilite de jurisprudența CJUE, subliniind în special hotărârea recentă C-533/22 – SC Adient Ltd & Co. Kg. Aceasta indică faptul că relațiile de afiliere și serviciile auxiliare nu sunt în sine suficiente pentru stabilirea unui sediu fix, iar resursele umane și tehnice trebuie să fie distincte și implicate efectiv în operațiunile fiscale locale ale nerezidentului.
În esență, instanța subliniază că aceeași resursă nu poate fi considerată atât parte a prestării serviciilor, cât și beneficiar al acestora în același timp pentru stabilirea unui sediu fix din perspectiva TVA. În lipsa probelor concrete privind negocierile, contractele sau utilizarea resurselor în numele nerezidentului în România, concluzia privind existența unui sediu fix nu se menține.
Realisările practice sunt clare: autoritățile fiscale nu mai pot utiliza soluțiile rapide bazate pe inspecțiile la partenerii locali pentru a stabili existența sediului fix al unei entități străine. În viitor, controalele vor trebui să se bazeze pe probe directe, precum verificarea utilizării efective a resurselor umane și tehnice, cu audierea contribuabilului și o motivare clară, bazată pe fapte verificabile, nu pe presupuneri extrase din relații comerciale sau de acționariat.
Contribuabilii beneficiază de o bază solidă de apărare, invocând dreptul la audiere, cerința unei motivări adecvate și standardul probator: fapte concrete, probe ale resurselor, fluxul operațiunilor și frecvența acestora, precum și caracterul auxiliar al resurselor din România, în condițiile în care activitățile comerciale (negociere, contractare, facturare) sunt realizate în afara țării.
Soluția obținută în această cauză reprezintă un exemplu notabil, în contextul unui cadru juridic extrem de complex, a cărui rezolvare a durat peste cinci ani.
Articol susținut de PwC România
