Valul de plăți efectuate a generat, previzibil, o reacție de indignare publică. Pentru majoritatea celor care analizează aceste situații din afara profesiilor juridice, concluzia este clară: „scapă corupții”. Este o interpretare comodă, dar eronată. În cazul prescripției, justiția nu a făcut altceva decât să aplice o regulă acceptată de stat și pe care acesta a refuzat să o modifice la timp.
Cauza reală rămâne însă ascunsă. Între efect și explicație se instalează o narațiune simplificată, care transferă responsabilitatea de la deciziile politice și funcționarea sistemului penal către hotărârea judecătorească, vizibilă în mod direct publicului. Adevărul dificil de acceptat este însă mult mai incomod: ani de inacțiune legislativă, deși avertismentele erau clare și ferme.
Prescripția nu reprezintă o soluție procedurală facilă și nici o metodă favorabilă inculpaților. Este o prevedere a dreptului penal substanțial, comună sistemelor juridice avansate, concepută ca un mecanism de disciplinare a statului. Statul are autoritatea de a ancheta și pedepsi, dar și o limită temporară pentru aceasta. Dacă nu intervin în perioada stabilită, consecința este juridică: dreptul de a exercita sancțiuni încetează. Nu pentru că fapta dispare, ci pentru că autoritatea a întârziat să acționeze.
Această logică este dificil de înțeles din exterior. În spațiul public, prescripția devine evidentă doar în etapa cercetării judecătorești, când se pronunță o decizie. Ce precede, urmărirea penală, rămâne adesea în afara atenției. Rareori se pune întrebarea fundamentală: de ce faptele vechi, inculcate din ani de zile, sunt investigate atât de târziu, încât prescripția devine un risc anticipat, nu o situație accidentală?
Există, desigur, cauze obiective. Infracțiunile economice sunt complexe, iar frauda poate manifesta efecte cu întârziere. Însă acestea sunt excepții. Invocarea frecventă a acestora ascunde o problemă mai profundă: lentoarea urmăririi penale și tratarea timpului ca variabilă secundară. Când anchetele durează ani fără rezultate clare, prescripția nu mai surprinde pe nimeni.
La această vulnerabilitate structurală s-a adăugat un eșec politic clar. În 2018, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 297/2018, a stabilit neconstituționalitatea soluției legislative privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Textul nu mai respecta criteriile de claritate și previzibilitate. Mesajul era clar: legea trebuie revizuită. Legislativul și executivul aveau obligația să intervină.
Nu au făcut-o.
Abia în 2022, prin Decizia CCR nr. 358/2022, Curtea a reafirmat ceea ce era deja evident: în absența unei intervenții legislative, întreruperea prescripției nu mai poate fi aplicată. Nu pentru că judecătorii „au dorit”, ci pentru că legislatorul a optat să nu decidă.
Instituția prescripției este adesea interpretată ca o eventuală cale de scăpare. În realitate, ea reprezintă o sancțiune aplicată statului pentru incapacitatea de a exercita dreptul de a sancționa într-un timp rezonabil. Prescripția nu protejează infractorul; limitează autoritatea statului. Este o regulă de disciplinare instituțională.
Din păcate, dezbaterea publică s-a concentrat aproape exclusiv pe faza cercetării judecătorești, adică partea vizibilă, audiată în cadrul mass-media, a procesului penal. Mult mai puțin se discută despre faza urmăririi penale, etapa în care timpul se consumă adesea pe parcursul mai multor ani. Rareori se analizează de ce anchetele vizând fapte vechi de decenii sunt atât de întârziate, încât riscul prescripției devine o certitudine.
Așadar, plasarea responsabilității exclusive asupra instanțelor de judecată este superficială. La fel de eronată este și percepția că cercetarea judecătorească este o formalitate inferioară anchetei. În realitate, verdictul reprezentă momentul de maximă rigurozitate al procesului penal, locul unde probele sunt testate riguros, nu presupuse. Este etapa finală, nu o anexă.
Achitările recente nu reprezintă un eșec al justiției. Sunt rezultatul unei alegeri politice de a nu acționa la timp. Între 2018 și 2022, atât legiuitorul în sens restrâns, cât și cel larg au avut toate instrumentele necesare pentru a modifica legea. Au ales, însă, să nu o facă.
Prescripția nu a eșuat. A funcționat conform prevederilor. Ce a eșuat este abilitatea statului de a își asuma responsabilitatea pentru întârzierile sale și sinceritatea de a recunoaște această realitate.
Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, partener în societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
