M-am întors acasă din Broșteni. M-am îndelungit cu gândul dacă să scriu ceva și, inițial, am considerat că nu. Cu toate acestea, o fac acum, deoarece este singura cale de a alunga durerea pe care am adus-o cu mine de acolo.
Am ajuns vineri dimineață. Era o agitație intensă încă de la primele ore ale zilei. Oamenii se deplasau cu cizme grele, lăsând urme de noroi pe asfalt. Polițiștii dirijau traficul pentru a nu bloca accesul vehiculelor de urgență în zonele critice. Pompierii lucrau neobosit. Și din biserică răsuna slujba. Era înmormântată una dintre persoanele afectate de inundații.
Înainte de inundații, Broșteni era un oraș atractiv pentru turiști. Îmbrățișat de munți și peisaje fermecătoare, Broșteni reprezenta o oază de relaxare. Astăzi, este o rană deschisă. Inundațiile au distrus nu doar drumuri și clădiri, ci și viețile oamenilor. Furia apelor a luat viața a trei persoane. Nu au avut nicio șansă în fața dezastrului.
Reconstrucția
La prima vedere, te lovește imaginea pagubelor materiale provocate de inundații. Noroi peste tot. Cumpănașe imense, un miros greu de noroi, lemn ud și pierdere. Case distruse complet, altele care necesită demolare. Mașini luate de ape și abandonate în locuri neprevazute. Și…oameni care încearcă să înțeleagă ce li s-a întâmplat.
Doamna Mariana, șoferă de camion, era într-un parcare din Italia atunci când a lovit viitura. A fost contactată de copiii și noră-sa. Aceștia erau înspăimântați, îngroziți de ce se întâmpla, dar au reușit să se refugieze în pod, salvându-se cu greu. Au stat acolo o noapte întreagă, în întuneric și frig, până când un elicopter SMURD a reușit să ajungă în zonă și să îi salveze.
Doamna Mariana a sosit urgent în țară. Casa pentru care a trudit o viață întreagă trebuie demolată. „Nu am mai rămas cu nimic, nimic”, mi-a spus, având în glas o durere pe care nu cred că o voi uita niciodată. Cu toate acestea, era recunoscătoare lui Dumnezeu pentru copiii și noră-sa, care erau bine, sănătoși.
În ciuda tragediei prin care treceau, ea era o femeie curajoasă, care, deși se confruntă cu un calvar, a avut tăria să spună că „mergem mai departe, reconstruim”. Este o reziliență pe care rar am văzut-o în viață, dar care este omniprezentă în Broșteni.
Puțin mai departe, bătrânul Ion, care se deplasa cu greutate din cauza unei pareze la un picior, m-a invitat să-i arăt ce a mai rămas din economiile sale de o viață. Am constatat împreună distrugerea totală a drumului de acces către locuința sa.
Mi-a spus că dormea când apa a început să crească. A fost salvat de nepotul lui, „Dănucu”. Nu mai are ce repara. A rămas doar cu recunoștință pentru viața salvată. Mi-a cerut o țigară. „Mă liniștește”, mi-a spus, privind spre ruinele casei în care a trăit zeci de ani.
O experiență fără precedent
În mijlocul suferinței, am observat ceva ce nu voi uita niciodată: oameni din toate colțurile țării venind să ajute. Voluntari care nu cunoșteau pe nimeni din Broșteni, dar au știut că trebuie să fie prezenți.
Au existat și persoane interesate doar de imaginea de voluntar, dar nu consider că merită să le menționez. Este o situație de condamnat. Dar, în marea aceasta de „voluntari” virtuali existau și oameni dornici să ajute. Pe aceștia îi considerăm exemple demne de admirat.
„Am 37 de ani. Ceea ce se întâmplă aici nu am mai văzut în viața mea”, mi-a spus un bărbat din Sadova care a venit cu șapte miniexcavatoare, pentru a curăța noroiul din casele și curțile oamenilor. Venise din concediu pentru a oferi ajutor. A mobilizat o echipă și s-a apucat de treabă.
Tragedia de la Broșteni, însă, nu e o statistică. E o durere vie, simțită în ochii acestor oameni. E în tăcerea lor, în mici semne de speranță, în mâinile murdare de noroi, care încearcă să salveze măcar ceva.
Am plecat de acolo cu un nod în gât. Nu știu cum își vor reveni. Dar știu că nu pot face față singuri.
