Istorii de iubire neterminate Foto: UNFINISHED
Eram la o întâlnire cu băutură când le-am arătat prietenelor mele o fotografie cu părinții mei din anii 2000; aceștia plecaseră în Germania în căutarea unor oportunități financiare, ca mulți părinți români din generația lor. Mi-au spus imediat că am o asemănare cu tatăl meu. „Adevărat, există o anumită asemănare în trăsături și zâmbet”. Mă străduisem să evit asta toată viața. După ce familia mi-a susținut cu tărie că „nu, nu seamănă cu el”. După o viață în care am așteptat să mi se spună că port semnul mamei, a părintelui pe care îl venerasem, care mi-a fost și mamă, și tată.
A fost întotdeauna important să asemăn cu cineva, deoarece toți copiii aduc aminte de o figură. Sora mea seamănă cu tatăl ei, dar și cu mama, verișoarele mele seamănă cu mătușa și unchiul, însă eu am fost mereu într-un spațiu liminal, un spațiu din care verișoarele mele au glumit că sunt adoptată. Mai târziu, atunci când nu-mi găseam locul, am început să glumesc și eu cu ele. „Tu ești asemănătoare cu tine însăți”. Mama încerca să aducă pacea.
Primele mele amintiri cu el sunt legate de desenarea pe tatuajele sale din braț. Îmi aduc aminte de flori și zone libere pentru a le colora cu carioca. Chiar recent am văzut tatuajele într-o fotografie veche; par mai frumos decât își amintește un copil de 4 ani. Se pare deja că ar fi fost colorate, dar el lăsa mereu loc pentru joacă. Acestea sunt primele amintiri pozitive, de pe vremea când părinții mei nu erau separați.
Alte amintiri plăcute am primit de la mătușa mea. Mi-a spus că, când s-a mutat la noi în Călărași, a explorat orașul și a învățat toate străzile. Mamaia mi-a spus că este un om care se integrează ușor în mediul social și că este prietenos, de ce nu sunt și eu așa? ”Fii și tu ca tatăl tău!” spunea când avea oaspeți la ea, iar eu nu doream să vorbesc cu nimeni.
Mama mi-a spus despre el doar că nu-i plăcea munca, că pleca în timpul programului, se întorcea doar să doarmă și să bea la serviciu. Realitatea este că se întorcea să mă ia de la grădiniță și stătea cu mine la o terasă din cartier, iar eu spuneam că a băut apă, pentru că țuica este incoloră.
Unchiul meu mă întreabă de fiecare dată când ne vedem, în glumă, „nu-ți este dor de tatăl tău?”. Râdem cu toții, dar adevărul este că nu, nu-mi este, nu am avut ocazia să-l cunosc suficient ca să simt acest sentiment.
Îl cunosc drept Dan. Dan, care a creat cinci conturi diferite de rețele sociale și mi-a trimis cerere de prietenie de pe toate, deoarece își pierdea mereu telefonul, i-l fura mereu cineva, mereu se întâmpla ceva. Și mereu mama era prima persoană pe care o suna; numărul ei este singurul pe care îl știe pe de rost. Uneori îmi trimitea mesaje, să vadă cum mă descurc, să se asigure că încă sunt fiica lui. Doar în acte.
Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.
