Între entuziasmul generației care a impulsionat pe fii să meargă la război și realitatea dură a tranșeelor s-a creat o prăpastie veșnică, iar în această fisură se află și actuala generație, crescută de primii părinți care nu au făcut serviciu militar și pentru care ideea de a muri pentru patrie este un concept necunoscut.
Cele două conflicte mondiale au lăsat în urmă urme de pierderi umane și un bilanț care sfidează orice înțelegere: între 15 și 20 de milioane de decese în Primul Război Mondial și între 70 și 85 de milioane în cel de-al Doilea Război. Aproape o sută de milioane de vieți pierdute în mai puțin de patruzeci de ani.
Hărți reproiectate, imperii dispari, lumea arăta ca un glob acopert cu goluri: locuri rămase libere la masă, cartiere fără bărbați, copii orfani, orașe precum Varșovia, Dresda sau Hiroshima restaurate în ruine.
După 1945, Europa a intrat într-o perioadă de pace pe care generațiile anterioare nu și-ar fi imaginat-o, multe decenii fără mobilizări generale sau trenuri cu militari plecați spre front.
Eliza Ene-Corbeanu: „Generația care nu va mai sacrifica pentru patrie” | OPINIE
Noi am crescut cu manuale ce vorbeau despre Verdun și Stalingrad ca despre epoci depășite, cu bunici care spuneau „să nu mai trăiți astfel” și cu convingerea că marile conflicte sunt doar trecut, iar integrarea europeană, alianțele militare și libertatea de circulație au întărit această senzație de stabilitate.
Ne-am obișnuit să credem că nici noi, nici urmașii noștri nu vor mai experimenta războiul decât prin documentare, iar astfel, s-a format o generație pentru care chemarea la arme este aproape inimaginabilă.
Plandemia de COVID ne-a scos din iluzia invincibilității și ne-a arătat că putem avea decese multiple într-o lume considerată breeder pe știință și progres.
Imediat după, în februarie 2022, războiul a izbucnit din nou în Europa, la granițele noastre, și am redeschis cărțile de istorie, unde am găsit o constantă incomodă: România, adesea divizată între imperii, ezitând sau făcând alianțe inadecvat, fără a asigura întotdeauna siguranța promisă.
Ne-am gândit brusc că, dacă s-ar deschide un astfel de front la granițele noastre, armata română, redusă și cu o rezervă din ce în ce mai învechită, ar fi supusă unui conflict pe care nu l-ar putea duce singură, iar liniștea de care ne-am bucurat s-ar prăbuși rapid.
Reapar subiecte pe care le consideram închise odată cu ultimele înrolări din 2007, cum ar fi serviciul militar obligatoriu, suspendat după trecerea României de la aproape 400.000 de militari la o forță militară profesionistă, cu un efectiv actual de peste 80.000 de militari, față de necesarul de aproximativ 120.000, iar rezervistii se diminuează anual.
Dar cine doresc serviciul militar obligatoriu, când aceasta implică acceptarea ideii de război și posibilitatea ca un apropiat să plece și să nu mai revină? Orice părinte care și-a crescut copilul cu atingeri grijulii și planuri de viitor înțelege că războiul poate distruge acel viitor înainte de a începe.
Europa are o memorie slabă, deși trecutul a fost marcat de două războaie mondiale care au devastat orașe și populații, iar azi, răspunsul multor state la noile provocări de securitate este revenirea la serviciul militar obligatoriu, ca soluție de a rechema tinerii în arma.
În Nord și Est, Finlanda, Estonia, Grecia, Cipru păstrează serviciul obligatoriu, iar Suedia, Lituania și Letonia l-au reintrodus în ultimul deceniu; Danemarca a extins serviciul chiar și pentru femei, iar Croația îl reactivează din 2026, justificându-se prin descurajare și mobilizare rapidă.
În Europa occidentală, Franța, Germania, Italia, Spania, Belgia și Olanda evită deocamdată să revină la obligativitate și preferă forțe armate profesioniste, cu voluntari sau modele hibride, însă dezbaterile despre această temă indică că frica a redevenit o problemă politică.
Eliza Ene-Corbeanu: „Generația care nu va mai sacrifica pentru patrie” | OPINIE
Pentru prima dată în istoria modernă a României, avem o generație întreagă de părinți care nu au făcut serviciu militar, bărbați care nu au cunoscut cazarma, nu au primit ordin de încorporare și nu au purtat uniformă pentru nici câteva luni, iar pentru aceștia, armata reprezintă doar o poveste auzită de la părinți sau bunici.
Acești tați îi cresc într-o viziune a libertății de a alege, vorbindu-le despre carieră, despre studii în străinătate și oportunități, nu despre mobilizare sau datorie națională, iar copiii nu percep înrolarea ca pe o etapă a maturității, ci ca o ruptură bruscă de un drum pe cale să fie construit.
Ei s-au născut și au crescut într-o Europă a mobilității, cu burse, zboruri low-cost și ideea că lumea e deschisă, iar viitorul nu depinde de sacrificiul militar. Ei nu se vedeau pe front, fiindcă nu s-au pregătit pentru război, ci pentru examene, interviuri și proiecte.
Și nu doar tineri din România gândesc așa, ci și din Germania, Franța sau Polonia, unde sondajele recente arată că sprijinul pentru reintroducerea serviciului militar obligatoriu este mult mai redus în rândul celor între 18 și 29 de ani față de generațiile mai în vârstă.
Războiul din Ucraina a cauzat mii de tineri decedați de ambele părți ale frontului, iar în spatele cifrelor se află studenți care au abandonat facultatea, tineri părinți, bărbați care nu au apucat să-și întemeieze o familie.
Dincolo de temeri și de refuzul tinerilor de a purta uniforma, realitatea este că deciziile nu ne aparțin integral, ci în numele nostru hotărăsc alte instanțe, iar în ultimii ani s-a intensificat discursul despre apărare, mobilizare și reacție rapidă.
Europa se înarmează, bugetele pentru apărere cresc anual, infrastructura de transport destinate mobilizării și transportului militar se modernizează, iar despre coridoare logistice și structuri de sprijin se discută deschis.
Dincolo de toate calculele și temerile, persistă întrebarea: este mai potrivită o lume în care ne pregătim copiii pentru conflict sau pentru viața de zi cu zi, și dacă trebuie să învățăm tinerii să lupte și să se sacrifice?
