Emerich Ienei, legenda Stelei și simbol al eleganței în fotbal, a trecut în neființă

Ienei a devenit o legendă a fotbalului mondial și autohton. Un personaj de o eleganță inegalabilă în comportament și discurs, Ienei și-a dedicat întreaga viață sportului cu piciorul rotund, având experiență ca jucător, internațional, antrenor de club și selecționer al naționalei României și Ungariei.

Emeric Ienei: singurul tehnician care a obținut un trofeu de aur pentru fotbalul românesc

Deține cea mai prestigioasă realizare din fotbalul românesc ca antrenor, fiind cel ce a condus Steaua București spre cucerirea celui mai important trofeu european la nivel de cluburi. Primul și singurul!

Pe 7 mai 1986, echipa petrecând cu Emeric Ienei pe bancă, a triumfat cu finala de pe teren iberic, la Sevilla, învingând Barcelona cu scorul de 0-0 după 120 de minute și 2-0 la penalty-uri, prin execuțiile lui Marius Lăcătuș și Gabi Balint. În acea seară, portarului Stelei, Helmut Duckadam, i-au fost reușite toate cele patru penalty-uri bătute de jucătorii blau-grana, marcând o performanță inegalată în Cartea Recordurilor.

Ultima vizită pe stadion: septembrie 2023, la FC Bihor – FCSB în Cupa României

Ienei a fost și selecționer al echipei naționale a României, conducând-o la Copa Mondială din Italia ’90 și la Euro 2000, de fiecare dată depășind faza grupelor. În calitatea de sportiv și conducător al echipei Steaua, a avut și statut de cadru militar, fiind avansat în ultimii ani la gradul de general de brigadă (o stea), în rezervă.

Discret și liniștit în ultimii ani, supraviețuind cu probleme de sănătate precum dureri cronice și inimă slăbită, Ienei și-a petrecut ultimele zile în orașul său de suflet, Oradea.

Starea sa s-a înrăutățit și mai mult după dispariția soției sale, fostă campioană mondială la scrimă în ’69 și medaliată cu bronz la olimpiadele din Mexico ’68 și Munchen ’72, Ileana Gyulai, decedată în 2021, la vârsta de 75 de ani. Cei doi obișnuiau să facă plimbări scurte în oraș, el sprijinit de o cârjă.

Emeric Ienei fusese căsătorit și cu actrița Vasilica Tastaman, din această uniune rezultând doi copii, Călin și Cristina. De-a lungul ultimilor ani, acesta a părăsit frecvent domiciliul, fiind însoțit de un apropiat sau fostul internațional Alexandru Boc, pentru a se plimba teatral prin oraș.

În cele din urmă, în mediul sportiv a fost menționat că Ienei și-a dorit recuperare fizică pentru a putea viziona un meci pe stadion, iar în septembrie 2023, a fost prezent la partida FC Bihor – FCSB din Cupa României, fiind salutat energic de peste 10.000 de spectatori.

Deși a ratat evenimentul de retragere al Generației de Aur din mai, din cauza problemelor de sănătate care i-au limitat deplasarea la București, a primit o plachetă de apreciere pentru contribuția sa majoră în fotbal.

„Văzându-mă, îmi dau seama ce șansă am avut! Am pregătit jucători precum Puiu Iordănescu, Marcel Răducanu, Boloni, Gică Hagi, Lăcătuș, Belo, Gică Popescu, Dan Petrescu, Chivu, Mutu, Ilie… Tot ce a avut mai valoros fotbalul românesc în ultimele decenii a trecut pe la mine! Am avut aproape întotdeauna sportivi excepționali și poate și un ochi pentru talent. La Steaua și națională, am colaborat cu oameni de calitate, atât pe teren, cât și în afara lui. Fără aceștia, poate aș fi rămas anonim.”

Emerich Ienei, vizitat de Gazeta Sporturilor în 2024, înainte de Campionatul European

Debutul ca antrenor principal

Emeric Ienei a debutat în postul de antrenor principal vara lui 1975, la Steaua. La doar 38 de ani, tehnician fără experiență anterioră de conducere, dar cu o vastă cunoaștere din perioada de jucător, având în palmares trei titluri de campion și trei Cupe ale României. În 1973, fusese secund al lui Gheorghe Constantin la aceeași formație.

Primul meci al sezonului s-a încheiat cu un eșec. Pe 17 august 1975, echipa pierdea la Reșița, 1-2. Ulterior, remiză 0-0 cu Rapid, în condiții subtile. Ziarul „Sportul” nota lipsa de omogenitate a echipei.

Primul succes a venit în runda a treia, cu o victorie chinuită 2-1 împotriva Farului. Apoi, alte rezultate de egalitate, 1-1 cu ASA și cu FC Argeș.

Sub conducerea lui Ienei, formația din Ghencea a găsit forma și a obținut titlul de campioană cu o diferență de șapte puncte față de rivala Dinamo. De asemenea, a câștigat și Cupa României, în finala cu CSU Galați, scor 1-0. Astfel, tânărul antrenor a reușit să câștige primul său trofeu în debutul carierei, o realizare neașteptată la începutul sezonului.

Emerich Ienei la ultima apariție publică, Cupa dintre FC Bihor și FCSB, toamna anului 2023

Impresii despre penalty-urile de la Sevilla

Într-un interviu acordat în 2019, Gazetei Sporturilor, Emeric Ienei a evocat finala de la Sevilla, câștigată de Steaua în fața Barcelonei, și a spus că „un penalty nu poate fi apărat, ci doar ratat! Nu am antrenat loviturile de la 11 metri înainte de finala respectivă. La antrenamente, Helmut Duckadam obișnuia să facă pariuri cu colegii despre cine va marca, iar acest concurs a motivat și a fost un exercițiu de pregătire”.

A mai menționat că „din cauza presiunii extreme, nu am putut urmări execuția penalty-urilor, ci doar reacțiile publicului la Sevilla. Îmi dădeam seama de rezultatele penalty-urilor doar din reacțiile spectatorilor”.

Reîntâlnirea cu tatăl său, prizonier al războiului doi ani

Emeric Ienei a povestit episoade mai puțin cunoscute din copilăria sa.

„M-am născut în Arad, într-o familie de viticultori, în apropierea stadionului UTA. În acea zonă am prins dragostea pentru fotbal. Aradul mi-a oferit oportunitatea de a debuta devreme în echipa locală cu performanțe remarcabile”, și-a amintit fostul antrenor.

Însă, începuturile nu au fost doar plăcute. „În timpul războiului, tata ne-a luat pe mine și pe mama la Budapesta pentru câteva clase. Ulterior, ne-am mutat în Lucenec, acum în Slovacia. În timpul războiului, tatăl meu a fost prins prizonier în Germania timp de doi ani, fără a putea avea contact. Când s-a întors, m-a surprins pe un cireș, iar replica lui a fost: „Parcă tu ești fiul meu?”. „Da, eu sunt!”, a răspuns copilul, fiind un moment plin de emoție.”

„Dumnezeu să-l odihnească. Ultima noastră discuție a fost chiar pe 7 mai. Pentru noi, cei de la Steaua, dar și pentru jucătorii echipei naționale, a fost un om emblematic. Felul său de a gestiona situațiile și comportamentul exemplar sunt de neuitat. Îmi amintesc când am trecut prin perioade dificile la echipă și mi-a spus: «Dacă crezi că poți să te retragi, te înșeli. El m-a motivat să continui și să-mi revin». Pentru mine, a reprezentat un model desăvârșit. Nu l-am văzut niciodată supărat sau nervos, iar modul său de a interacționa cu fotbaliștii și personalul era propriul exemplu pentru profesionalism.”

„A fost omul potrivit la locul potrivit, cu tact și înțelepciune a asigurat unitatea echipei. Chiar dacă unii mai făceau prostii, el păstra echilibrul. Zicea: «Dacă îi dați afară, aduceți jucători de aceeași calitate sau mai buni, altfel nu!». El explica tacticile clar și eficient, iar fiecare înțelegea rapid. A fost un antrenor și om de calitate, un adevărat lider.” – Ștefan Iovan, fost căpitan al Stelei

Mărturie emoționantă a lui Gabi Balint: „Ne-a fost ca un tată, fără el nu am fi fost cine suntem”

Cu ocazia zilei lui Emeric Ienei, Gabi Balint, fost jucător al echipei Steaua, a postat pe Facebook o relatare plină de sentimente.

„Ne-a fost ca un tată. Îmi aduc aminte cum nea Imi îmi spunea: «Măi Gabi, dă drumul la minge! Joacă simplu, pasează, că mingea nu obosește. Nu încerca să le faci pe toate, fotbalul e un joc de echipă». Mi-a repetat aceste cuvinte atât de des încât mi-au rămas întipărite în memorie. Când nu jucam bine, nu mă certa, ci doar mă motiva, spunând că pot mai mult și că va fi mai bine în următorul meci. Era iertător și înțelegător, iar motivația lui venea din sinceritatea și respectul față de jucători.”

„Când intram pe teren, ne simțeam învingători, și toate acestea datorită tatălui spiritual. Ochii lui străluceau pentru victorie, iar noi ne simțeam pregătiți pentru orice provocare. A fost aproape un dirijor al echipei, conducându-ne cu blândețe și înțelepciune, iar lipsa lui lasă un gol enorm în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut.”

„Fără sprijinul lui, echipa noastră nu ar fi ajuns la performanțe așa de înalte. A fost ca un părinte pentru mulți dintre noi, un adevărat mentor.”

Ultima imagine a echipei de la Sevilla, pe stadionul unde a triumfat în Cupa Campionilor

10 repere din cariera de antrenor a lui Emeric Ienei:

1. 386 partide în prima divizie cu Steaua, FC Bihor, CS Târgoviște și U Craiova. Palmarés: 218 victorii, 79 remize, 89 eșecuri
2. 6 titluri de campion, toate cu Steaua: 1975/76, 1977/78, 1984/85, 1985/86, 1986/87, 1993/94. În 1976, a întrerupt o serie de 8 ani fără titlu pentru cea mai lungă perioadă din istoria clubului.
3. 4 Cupe ale României: 1975/76, 1984/85, 1991/92, 1998/99
4. Cupa Campionilor Europeni: 1985/86
5. 51 meciuri naționale: 23 victorii, 14 remize, 14 înfrângeri
6. Calificarea României la CM 1990, după o pauză de 20 de ani
7. Obținerea calificării în cadrul turneului final la Euro 2000, fiind prima participare a României la acest nivel, cu o victorie 3-2 împotriva Angliei
8. Prima calificare a României în grupele unei Campionate Mondiale (1990) și în cele ale unui Campionat European (2000)
9. Palmaresul de 13 victorii, 8 remize și 10 înfrângeri în cele 31 de meciuri europene conduse de el, finala cu FC Barcelona reprezentând al 13-lea meci european
10. Cel mai frecvent întâlnit adversar în Derby-urile Steaua – Dinamo, numărul de întâlniri fiind 23 (19 în campionat și 4 în competiții” regionale)

Biografia Emeric Ienei:

• Data nașterii: 22 martie 1937
• Locul nașterii: Agrișu Mare, comuna Târnova, județul Arad
• Post: mijlocaș defensiv
• Echipe jucate ca senior: Flacăra Roșie Arad (1955-1956), CCA, Steaua (1957-1969), Kayserispor (Turcia, 1969-1971)
• Echipa națională: 12 meciuri (1959-1964)
• Echipe ca antrenor: Steaua (secund, 1972-1973), Steaua (1975-1978), FC Bihor (1978-1979), CS Târgoviște (1981-1982), Steaua (1983-1984, 1984-1986), România (1986-1990), Steaua (1991), Ungaria (1992-1993), Mol Fehervar (1993), Steaua (1993-1994), Panionios (1995-1996), FCU Craiova (1996), Steaua (1999), România (2000)