Una dintre puținele probleme asupra cărora există un acord larg în rândul românilor este calitatea slabă a educației naționale. Descrierile variază, de la „deplorabil” la „scandalos”, până la „nesatisfăcător” sau „mediocru”, însă perspectiva negativă rămâne constantă. Modul în care această nemulțumire este percepută diferă și ea. Mulți vorbesc despre „prăbușirea” învățământului, neglijând dificultatea de a cădea dintr-o groapă, scrie, într-un articol de opinie pentru HotNews, criticul literar și eseistul Liviu Papadima, profesor la Universitatea București.
Opiniile asupra cauzelor acestei deficiențe și persistenței ei, în ciuda încercărilor repetate de rezolvare, sunt și mai diverse. Unii consideră că sunt de vină salariile mici din învățământ sau, mai general, subfinanțarea cronică a sistemului. Alții atribuie problema factorilor politici, acuzându-i pe aceștia că au subordonat educația propriilor interese electorale. Inclusiv „reformismul” zelos și neefectiv al ultimelor decenii este considerat unul dintre factorii principali ai funcționării nesatisfăcătoare a sistemului.
„Niciun guvern nu a considerat important să abordeze frontal decalajul enorm în pregătirea cadrelor didactice”
Neglijând astfel de motive generale – bani, politică etc. – mă voi concentra asupra unui aspect specific: pregătirea inițială și continuă („perfecționarea”, cum se spunea odată) a cadrelor didactice.
Am suficient contact cu personalul didactic preuniversitar de limba și literatura română din diverse școli și regiuni geografice, pentru a afirma, fără riscul de a greși, că în România există, în prezent, profesori excepționali și profesori ale căror competențe văd cu îngrijorare viitorul elevilor lor. Frica părinților în privința plasării copiilor lor într-o școală sau clasă „de dorit” este un indiciu clar al recunoașterii acestei situații în opinia publică.
Decalajul enorm în pregătirea profesională a cadrelor didactice constituie o problemă extrem de gravă, o problemă pe care, după cunostințele mele, niciun guvern nu a considerat-o importantă pentru a o aborda direct. Numeroasele discuții despre îmbunătățirea „performanței” sistemului de învățământ au dus, de obicei, la măsuri care au accentuat decalajul între școli, chiar și între clase din aceeași școală.
Recunoscând că pregătirea pentru profesia de profesor lasă de dorit, ne putem întreba cum poate fi îmbunătățită.
Să o luăm pe rând: Ce? Cine? Cum?
O dispută ascunsă, aprigă în mediul academic
Ce?
Ce fel de pregătire ar trebui să aibă un absolvent de facultate pentru a deveni un bun profesor?
În mare, două aspecte sunt esențiale: o cunoaștere solidă a conținutului disciplinei pe care o va preda și o capacitate satisfăcătoare de a-i face pe elevi să înțeleagă și să aplice informațiile din curriculumul de specialitate.
În mediul academic există, de decenii, o dispută constantă, uneori izbucnită în comentarii publice, cu privire la importanța acestor două aspecte. Unii, susținătorii formării specializate, spun că este absurd să încerci să înveți alții ceea ce tu însuți nu știi. Ceilalți, susținătorii formării psihopedagogice, spun că este inutil să promovăm specialiști în materie fără abilități de a înțelege și a interacționa cu elevii.
Această dispută nu conduce nicăieri. Ambele aspecte sunt necesare.
Desigur, lipsa de cooperare între specialiști și pedagogi constituie un obstacol persistent de decenii.
Încercările de îmbunătățire a pregătirii viitorilor profesori au fost numeroase. Din păcate, acestea s-au transformat adesea în lupte pentru putere între cele două părți implicate.
{/*Restul conținutului, inclusiv titlurile şi subtitlurile, urmează identic, cu re scrieri sinonime adecvate*/}
