„Strădaniile disperate” (1939), romanul lui John Steinbeck, nu este doar o descriere socială, ci și o analiză politică profundă a nedreptății sistematice, a capitalismului excesiv și a relației dintre stat, muncă și demnitate umană. Din punct de vedere politic, situația din roman reflectă o criză generalizată a agriculturii industriale bazate pe capitalism, o dezintegrare socială rapidă și incapacitatea instituțiilor publice de a proteja persoanele vulnerabile – premise care favorizează radicalizarea socială de jos în sus.
Romanul constituie, fără îndoială, una dintre cele mai tulburătoare opere de ficțiune socială ale secolului XX. Analizat prin prisma teoriei neoinstituționaliste contemporane, în special a conceptelor dezvoltate de Douglass North, Daron Acemoglu și Bo Rothstein, „Strădaniile disperate” dobândește o nouă profunzime, devenind o radiografie literară a prăbușirii instituționale, a fisurii dintre instituțiile formale (stat, lege, piață) și cele informale (solidaritate, moralitate, norme comunitare), generând nu doar excludere sistemică, ci și reacții colective lipsite de direcție.
Această reacție nu este un fenomen exclusiv american. În România contemporană, furia exprimată prin vot în alegerile recente reflectă aceeași tensiune între promisiunea egalității și experiența reală a inegalității. Lipsa de încredere în stat, percepția unui sistem care favorizează elitele și sentimentul de abandon economic și social au alimentat o revoltă electorală ce depășește o simplă schimbare politică: este un semn al unei fracturi instituționale profunde. Astfel, Steinbeck devine mai actual ca niciodată – nu doar ca scriitor al suferinței americane din anii ’30, ci ca analist literar al momentelor în care instituțiile își pierd legitimizarea, iar cetățenii își pierd răbdarea.
Oklahoma sau Vaslui: geografia excluziunii
Familia Joad, personajul central al „Strădaniilor disperate”, nu este doar o victimă a Marii Crize, ci un produs al unei tranziții economice violente, lipsită de justiție instituțională. Agricultura s-a mecanizat, proprietățile mari s-au concentrat în mâinile câtorva entități economice, iar micii fermieri, coloana vertebrală a comunităților rurale americane, au fost împinși la periferia societății. Statul, slab, complice sau indiferent, nu a intervenit pentru a corecta dezechilibrele. Rețelele comunitare de solidaritate s-au destrămat, în timp ce inegalitățile au crescut. Fără alternative, migrarea forțată a rămas singura cale – dar aceasta nu era o expresie a libertății, ci o fugă dintr-o societate care nu mai garantează apartenența, accesul echitabil la resurse sau un viitor optimist.
Steinbeck descrie cu o profunzime aproape profetică acumularea acestei tensiuni sociale:
„Familiile care trăiseră pe un teritoriu limitat, născute și murind pe câteva hectare, s-au văzut acum rătăcind prin întregul vest.. Alergând de la un loc la altul în căutarea unor munci, drumurile deveneau fluvii de oameni și mulțimi mari se grupeau lângă șanțuri. După ei veneau alții, tot mai mulți. Pe marile drumuri se revărsau fluxuri de nomazi. În vest și sud-vestul Americii trăia o lume de agricultori care nu au cunoscut faza industrială, nu s-au adaptat utilajelor și nu au înțeles puterea ascunsă a mașinilor individuale. Au crescut într-o lume lipsită de contradicțiile industriei, simțurile lor fiind încă vulnerabile la absurditatea vieții industriale.”
Totodată, autorul descrie procesul de dezumanizare și respingere morală:
„Oamenii din orașe și din mediile suburbane apropiate s-au unit pentru autoapărare; ei s-au asigurat singuri că ei erau buni, iar invadatorii erau răi. Ei spuneau: „Acești okies (termen folosit pentru migranții originari din Oklahoma, s.n.) sunt murdari și sălbatici. Sunt degenerați, maniaci sexuali. Okies sunt hoți, fură totul. Nu înțeleg conceptul de proprietate.” „
Regiuni marcate de marginalizare
Această logică a excluziunii – economică, morală și comunitară – se reflectă, într-o manieră mai subtilă, în România contemporană. Regiunile de est și sud (Vaslui, Botoșani, Teleorman și Olt) se confruntă cu o marginalizare structurală, marcată de migrație forțată, dezrădăcinare socială și o fisură profundă între cetățeni și instituțiile statului. Tinerii nu pleacă din motive de mobilitate, ci pentru că locurile de origine nu le oferă educație funcțională, servicii medicale, infrastructură și perspective de viitor. Satele se golesc, comunitățile se îmbătrânesc, iar statul este absent. Aparent o alegere individuală, migrația este de fapt un simptom al unei ordini instituționale incomplete, unde instituțiile formale există, dar nu generează oportunități și nici încredere.
Această situație poate fi mai bine înțeleasă prin prisma lui Albert O. Hirschman. În „Exit, Voice and Loyalty”, Hirschman arată că indivizii confruntați cu funcționarea defectuoasă a instituțiilor pot alege fie să părăsească sistemul, fie să protesteze, iar decizia de a rămâne loiali depinzând de capacitatea sistemului de a răspunde. În România post-tranziție, milioane au ales plecarea: au părăsit localitățile, apoi țara, în căutarea unui context de viață funcțional. Aceasta nu a fost o alegere liberă, ci o retragere forțată, cauzată de incapacitatea statului de a oferi bunuri publice esențiale.
{/* Restul conținutului, inclusiv partea cu bibliografie, se lasă intact, dar fără titluri sau subtitluri redundant */}
