Glazură spirituală peste tortul aroganței: Preotul Francisc Doboș despre ispita modernă a omului – VIDEO

Darius Cojocaru
10 Citit minim
Glazură spirituală peste tortul aroganței. Preotul Francisc Doboș despre ispita omului modern. VIDEO

Atunci când familia este sănătoasă, ai un loc de muncă stabil și te trezești dimineața fără dureri, modul în care percepem prezența lui Dumnezeu devine insesizabil. Dumnezeu devine o amintire vagă, o prezență pentru zilele de duminică – dacă nu ai alte activități mai interesante. Relația cu Divinul se transformă într-o tranzacție profitabilă: vin către Tine în momente de criză, Tu intervii, apoi ne întoarcem când mai apar alte dificultăți. Între timp, viața continuă fără El.

Am discutat cu părintele Francisc Doboș pentru a obține o perspectivă clară. Un dialogue sincer, lipsit de ipocrizie, fără răspunsuri prefabricate. Un schimb despre adevărul dur pe care toți îl cunoaștem, dar puțini își recunosc.

Reporter: A devenit Dumnezeu pentru noi o resursă spirituală de tip ambulanță?

Francisc Doboș: Cred că Dumnezeu a fost exploatat dintotdeauna în scopuri personale. Traseul către o credință profundă în Dumnezeu implică trecerea de la interesul egoist la o relație de iubire și devotament, în care beneficiile lumești din credință devin secundare. Să ajungi să crezi în Dumnezeu fără a urmări doar avantaje materiale.

Modul prin care ajungem la Dumnezeu nu contează prea mult. Majoritatea oamenilor îl caută din interes, similar cu viața. Copilul cere mamei mâncare, descoperind iubirea maternă prin micile gesturi. Iubirea și credința se învață. Îmi dau seama uneori cu tristețe de acest aspect la anumite persoane. Ajung la Dumnezeu ca la un MC, un maestru de ceremonii.

Spirituel. La fel cum ne apropiem de biserică sau de preot, și uneori devin frustrat când văd oameni care vin doar pentru a organiza evenimente, fie botez, nuntă sau alte ceremonii, dar fără o credință autentică, trăită și concretă.

Nu au trecut prin Betleem, nu au experimentat întruparea divină în existența lor. E aproape o superstiție. Dumnezeu devine o resursă spirituală de tip ambulanță.

Nu mai e nevoie, Doamne, am găsit loc de parcare

E ca în gluma despre cel care urma să semneze un contract de milioane și nu găsea un loc de parcare în oraș. Se ruga la Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă să găsesc un loc, că jumătate din semnatura sau donația mea o voi oferi la biserică, sau pentru cei săraci. Și un loc se eliberează în fața lui și spune: „Nu mai e nevoie, Doamne, am găsit”.

Uneori, ne folosim de ceilalți în relații personale, comerciale sau afective, fără a avea o abordare sinceră.

Dragostea trebuie educată, credința trebuie maturizată. Altfel, egoismul nostru prevalează asupra generozității și vulnerabilității.

Mai ales în această perioadă, când printre sunete de colinde și cadouri, totul pare magic, devenim conștienți că adevărata magie ține de noi. Puterea magică aparține inițial sufletului nostru, nu credinței de suprafață.

Mergem la Moș Crăciun, nu la Betleem

Ne îndreptăm spre Nord, spre reni și Moș Crăciun, mai puțin spre Betleem. Împodobim bradul, ceea ce este minunat, însă uităm să creăm atmosferă, scena Nașterii divine în casele noastre. Însă nu este doar o reprezentație teatrală. Cum reușim să nu confundăm magia cu harul?

Cum să devenim vulnerabili, să nu ne percepem ca Dumnezeu sau ca stăpânii propriei existențe? Și când apar dificultăți, să spunem: „Dumnezeule, dacă se poate, ajută-mă și acum!”.

Reporter: Oare există un Dumnezeu diferit pentru cei aflați în suferință față de cei fericiți?

Francisc Doboș: Dumnezeu este același pentru toți. Schimbarea constă în percepția și situația fiecăruia. În momentele de suferință sau extaz spiritual, El rămâne prezent. Unde este Dumnezeu în fericire? Tot acolo. Și în durere? La fel, prezent în tine și în ceilalți.

El e în mine, pe cruce. Dar nu doar acolo. Prezența divină se află și în cel care suferă, deoarece trebuie păstrată balanța între răstignire și Înviere în credință.

Este același Dumnezeu. Dar nu trebuie să rămânem doar la suferință. Credința adâncă ne ajută să vedem că suferința nu este veșnică și să ne antrenăm pentru răbdare activă, implicare și vindecare. Nu este doar o auto-vindecare, ci o colaborare cu Divinul. La fel ca în alte travelling-uri spirituale, vindecarea poate fi comparată cu practici asiatice sau retreat-uri, unde devenim parte integrantă a procesului.

Este o formă de idolatrizare, în care credem că noi suntem sursa mântuirii. În realitate, puterea de salvare vine de la Dumnezeu, nu doar din forțele noastre.

Dumnezeu ne-a dat toate calitățile pentru a ne depăși limitele, fricile și vulnerabilitățile. În același timp, credința în El ne ajută să colaborăm, nu să ne punem în centrul universului.

Asemenea unei mame care, în fața propriilor copii, nu caută să fie principalul focar de atenție, ci se bucură de fericirea lor, și noi trebuie să redescoperim generozitatea în actul de a sluji.

O mamă îi slujește pe copii, făcând orice pentru ei, iar un tată trebuie să fie la fel. Dar această imagine e adesea influențată de egoism. Și această tendință ne face să revenim la ideea de Dumnezeu ca fiind o resursă spirituală sau un panaceu pe care îl utilizăm doar după nevoie. În rest, ne descurcăm singuri.

Cadourile noastre și timpul pe care i-l dedicăm lui Dumnezeu

Dumnezeu devine un fel de plasture când ne rănim, iar în rest uităm să-L valorizăm. Un om profund credincios însă, nu va exploata pe Dumnezeu pentru scopuri egoiste. Nu va purta războaie spirituale împotriva celor care nu L-au descoperit încă sau care cred că viața lor este Dumnezeu. Este perioada nașterii Domnului, care se repetă an de an, însă adevărata experiență a Învierii și a Nașterii divine nu se rezumă la simple povești, ci trebuie trăită și înfăptuită în noi.

Este nevoie de echilibru între agitația zilnică și energiile spirituale, pentru că observăm în jur o goană după cadouri, uitând să devenim noi înșine un dar întruchipat. Bucuria, iertarea, bunătatea, revenirea la valorile sfinte, toate acestea trebuie să vină din inimă, nu doar din exterior.

Ne delegăm uneori cadoul timpului sau al vieții pentru a ascunde golurile interioare. Așteptăm ca darurile de exterior să compenseze sentimentele autentice din suflet.

Reporter: Cum ar arăta viața noastră dacă Dumnezeu ne-ar întoarce spatele tot așa cum îl întoarcem noi când ne merge bine?

Francisc Doboș: Dumnezeu nu întoarce niciodată spatele adevăraților credincioși. Uneori, întoarce fața pentru a ne proteja și pentru a ne ajuta să ne detașăm sau să observăm. În viață apar momente când pare că Dumnezeu s-a ascuns, dar în realitate, El ne susține tăcut, chiar și în durere.

Diavolul sau răul încearcă să ne facă să credem că Dumnezeu ne-a abandonat, dar adevărul este altul. Să ne amintim că Dumnezeu este aproape în toate clipele, chiar dacă uneori nu-L simțim.

El nu se întoarce niciodată cu spatele, ci poate să-și arate fața, iar noi, adesea, ne certăm cu El sau Îl pălmuiem, fără ca Lui să-i pese de răzvrătirea noastră.

Mulți spun că au înțeles credința doar după ce au trecut prin tragedii, dar această suferință este necesară? Nu neapărat, însă poate fi o cale de purificare. Suferința are rolul de a ne elibera de autosuficiență și de iluzia controlului, doar dacă suntem dispuși să ne lăsăm transformati.

Unii oameni, din cauza suferinței, devin mai împietriți sau mai indepărtați de Dumnezeu, în funcție de dioptria lor spirituală. Suferința poate fi o încercare dureroasă sau o oportunitate de creștere interioară.

Încerc să mă visez ca un credincios ce, în plus față de umor și autoironie, se simte binecuvântat cu darul credinței. Un dar ce mă ajută să evit capcana autosuficienței.

Evitați doar să puneți în repaus activitatea sfântă, atunci când simțiți că nu aveți nevoie de Dumnezeu, pentru că această automulțumire ne face să uităm de prezența divină.

Experiența obișnuită a preotului cu credincioșii este cea a credincioșilor pe patru roți: aduși la botez sau la înmormântare fără o relație autentică cu Dumnezeu, doar ca eveniment social, fără aprofundare sufletească. Aceasta rămâne o formă superficială de credință, o glazură pe tortul vieții, care se poate crăpa sau se poate strica, iar vina se aruncă pe divinitate, uitând de responsabilitatea proprie.

Distribuie acest articol
Lasa un comentariu

Lasă un răspuns