Economistul britanic Tim Harford, întrebat despre culoarea curcubeului, a răspuns: „În medie, este alb”. Și care este rata actuală a inflației din România? În medie, 5,7%. Ambele răspunsuri sunt adevărate. Dar ambele omit un aspect crucial.
Media poate fi înșelătoare, deoarece ascunde diferențele semnificative: între diferite categorii de bunuri și servicii; între regiuni; între diferite magazine sau între grupuri socio-economice.
Imaginează-ți, ca exemplu extrem, o populație divizată în două grupuri: cu venituri mari și cu venituri mici, aşa cum argumentează Cahal Moran în cartea sa „De ce sărăcim”. Grupul bogat se hrănește exclusiv cu prăjituri, în timp ce cel sărac se hrănește doar cu pâine. Ambele grupuri își cheltuiesc venitul pe aceste două categorii de produse. Prețul prăjiturilor a rămas neschimbat timp de 10 ani, în timp ce prețul pâinii a crescut cu 10% în aceeași perioadă. În acest caz, măsurile oficiale ale inflației ar indica o creștere de 5% – media dintre 0 și 10 – deși acest număr nu reflectă realitatea pentru niciun grup. Cei bogați nu au experimentat nicio creștere a costurilor, în timp ce cei săraci au experimentat o inflație de 10%, astfel încât statistica oficială nu reflectă situația niciunui grup, fiind evident mai dăunătoare celor cu venituri mici.
Realitatea măsurării inflației este însă mult mai complexă, datorită faptului că consumatorii achiziționează un mix de produse. Majoritatea persoanelor vor cumpăra atât prăjituri, cât și pâine, alături de alte bunuri precum mașini, locuințe și televizoare. Unele grupuri cumulează cantități semnificative dintr-un tip de bunuri, în timp ce altele altele achiziționează mai multe cantități din alte bunuri, dar suprapunerea este suficientă pentru a face rata inflației un indicator decent pentru un segment larg al populației.
Tot mai mulți specialiști în economie recunosc că măsurarea inflației nu ia în considerare cheltuielile celor cu venituri reduse. Și că ar trebui calculate rate separate de inflație pentru diferite grupuri socio-economice.
Experimentarea inflației este diferită pentru un angajat al unei companii multinaționale și pentru un șomer sau pensionar.
De mult timp, statisticienii din numeroase țări au calculat inflația bazându-se pe o premisă simplă: fiecare unitate monetară (leu, dolar, yen) are aceeași importanță. Acest principiu „un leu, un vot” a însemnat că coșul de bunuri reprezentativ pentru o țară (în cazul de față România, utilizând exemple abstracte de simplificare) reflectă cu exactitate modul în care cheltuielile se distribuie în economia totală.
Ca exemplu, dacă, ca națiune, am cheltui 100 de lei pe pâine și 100 de lei pe prăjituri, atunci coșul de bunuri ar fi alcătuit din cantități egale din cele două categorii. Dacă am cheltui colectiv mai mult pe prăjituri (de exemplu 150 de lei), atunci coșul de consum s-ar modifica în consecință.
Toate aceste aspecte par rezonabile, până în momentul în care ne gândim cine cumpără aceste bunuri. Imaginați-vă 100 de persoane cu venituri reduse care cheltuiesc fiecare 1 leu pe pâine, obținând un total de 100 de lei. Pe de altă parte, există 10 persoane bogate care cheltuiesc fiecare 10 lei pe prăjituri.
Este evident că cei 10 bogați au aceeași greutate în calculul inflației ca și cei 100 de săraci, o situație care pare nedreaptă.
Datorită veniturilor lor mai mari, cei cu venituri importante au ponderi mai mari în statisticile privind inflația.
Acest tip de calcul a inflației a fost denumit „plutocratic” de către instituția națională de statistică, întrucât este influențat preponderent de gospodăriile cu venituri ridicate.
Atunci când statistica respectivă a încercat să ia în considerare gospodăriile cu venituri mai mici, se apreciaza ca inflația era ușor mai mare decat cea reflectată în statisticile majore. Această diferență a fost de numai 0,1 la sută pe an, ceea ce, deși pare mică, poate conduce la diferențe substanțiale pe termen lung pentru categorii specifice.
Alimentația și locuința, două cheltuieli esențiale pentru persoanele cu venituri mai mici, sunt de obicei mai costisitoare pentru aceștia. Aceste categorii corespund ”pâinii” din exemplul anterior. Acesta este doar un exemplu de cum persoanele cu venituri scăzute pot experimenta o inflație mai înaltă decât cea indicată de măsurile statistice oficiale, dar nu este unicul exemplu.
După cum reiese din observațiile Harford, datele oficiale privind inflația prezintă lacune. În multe situații, acestea nici măcar nu iau în considerare tipurile de bunuri achiziționate de persoanele cu venituri reduse – echivalentul cu a ignora pâinea în exemplul nostru.
De altfel, colectarea datelor este o sarcină costisitoare şi complexă. Acumularea prețurilor necesită un efort considerabil.
Reprezentanții instituțiilor responsabile de statistici sunt cei care au sarcina de a colecta aceste informații.
Uneori, activitatea acestora se confruntă cu obstacole. În timpul pandemiei, unele magazine au închis, altele au renunțat la anumite produse din lista de monitorizat sau au oferit prețuri promoționale care nu puteau fi contabilizate corect.
O metodă modernă implică extragerea datelor direct din scanerele din supermarketuri, oferind acces la o multitudine de produse şi actualizări în timp real.
