„Copiii sunt închiși într-o existență limitată, duși la școală cu maşina şi apoi reîntoarşi acasă, în spaţii închise, lipsite de interacţiuni reale. Lipsa contactului fizic, a comunicării directe şi a percepţiei directe a partenerului este evidentă”, afirmă Aurora Liiceanu într-un interviu. Tinerii, deconectaţi de realitate, de intimitate şi de timpul petrecut cu părinţii, devin vulnerabili la influenţe negative din mediul online.
- Când pretindem că „dăm totul copiilor”, de fapt îi copleşim cu obiecte.
- „Copiii nu descoperă lumea singuri, o percep prin intermediul părinţilor. Şi ce fac părinţii? Îi expun online.”
- „Imaginea lui Iorga este tulburătoare. Mă întreb cum mănâncă, cu acele unghii lungi, şi ce fel de limbaj foloseşte. Această individualitate aparte şi relaţiile stranii cu universul, premoniţiile… Chiar sunt reale?”
– Cum se reflectă astăzi discrepanţa dintre generaţii? Sunt influenţaţi de extremisme sau de personalităţi controversate?
– Nu este exact aşa, dar tinerii, într-un fel, sunt neintegraţi social, distanţaţi de alte generaţii şi, mai ales, de părinţii lor. Dispariţia generaţiilor a fost întotdeauna un subiect de discuţie, dar acum acest decalaj este profund, tinerii evoluând într-un univers paralel cu cel al părinţilor. Responsabilitatea nu le aparţine lor, ci părinţilor.
„Lipsa contactului fizic, a dialogului direct”
– Când a apărut ruptura cu părinţii?
– Pandemia a accentuat această distanţare. Chiar dacă mulţi tineri au petrecut perioade prelungite cu familia, izolarea şi singurătatea au dus la o comunicare preponderent virtuală. Un studiu al Centrului pentru Jurnalism Independent relevă dependenţa de internet. Tinerii de liceu petrec în medie şase ore pe zi online, cifra scăzând la cei din gimnaziu şi primar, dar rămânând semnificativă, peste patru ore.
– Internetul nu este realitate?
– Realitatea se estompează acolo unde dispare interacţiunea directă. Fiinţa umană este socială şi are nevoie de relaţii fizice. Tinerii nu mai petrec timp în aer liber, nu mai interacţionează direct, fiind, așa cum spun francezii, „închişi într-o cuşcă”.
Maşina, şcoala, iar maşina, casa… viaţa lor este formată din spaţii închise. Lipsa contactului fizic, a dialogului direct şi a percepţiei directe a celuilalt este un factor crucial.
Se dezvoltă într-un univers alternativ, pe care adesea nu-l înţeleg, deşi au un grad ridicat de independenţă. Experienţele online sunt diverse, cu interacţiuni și universuri imaginare, dar lipsesc legăturile cu realitatea.
La 10 ani, „copiii au nevoie de percepţii, de senzaţii, de imagini”
– De ce este acest fenomen atât de problematic? La ce vârstă începe independenţa?
– Vârstele s-au modificat semnificativ. Dezvoltarea cognitivă şi separarea de familie încep, de obicei, între 10 şi 11 ani. Acesta este momentul în care nevoia de autonomie şi socializare cu persoane din afara familiei devine pregnantă.
Momeantul de afirmare a individualităţii corespunde cu lumea virtuală. Limitările dintre adevăr şi minciună, bine şi rău nu sunt clare la această vârstă, lumea virtuală acoperind realitatea.
– Ce nevoi satisfac cei tineri prin conectarea la lumea virtuală?
– La vârsta respectivă, au nevoie de percepţii, senzaţii şi de imagini. La 10 ani, atracţia pentru lumea imaginilor virtuale este dominantă, în timp ce lumea cuvintelor ar fi mai potrivită.
– Ce aduc cuvintele, ce nu pot oferi imaginile? De ce este atât de important cuvântul?
– Cuvântul stimulează asociaţiile şi simbolurile, pe când imaginile declanșează emoţii şi trăiri nefiltrate. Ce ar fi dacă viaţa noastră ar fi ghidată de un catalog de imagini, fără analiză critică?
Copiii de 5 ani se descurcă uimitor cu tehnologia mobilă. Imaginea digitală îi atrage şi îi captivează, în timp ce vocabularul lor este sărac, manifestând o pasiune pentru acronime şi prescurtări.
„Acceptă orice informaţii, fără o evaluare critică”
– La o vârstă atât de fragedă, ei trebuie să-și dezvolte noţiunile de bine şi rău, de la părinţi. Ce se întâmplă în practică?
– Dezvoltarea cognitivă normală a adolescenților este afectată de această submersiune în informaţii. Ei adoptă orice, fără să-şi formeze o gândire critică, necesară pentru evaluarea lumii din jur.
– Aţi definit un anumit standard de normalitate. O relaţie cu părinţii. O vârstă potrivită pentru a înţelege internetul, accentul fiind pe interacţiunea socială fizică.
– Acestea sunt elemente-cheie ale problemei, nu? Există o primă adolescenţă, o familie liniştită, un consum excesiv al internetului, relaţii virtuale şi un sistem de valori neclare. Dar unde este principiul „petreceţi timp cu copilul vostru”?
Copilul trebuie să fie conectat la realitate şi la părinţi. Cum stau tinerii cu aceste valori astăzi? Copilul este tratat ca un consumator de timp, părinţii nu-şi conştientizează responsabilitatea.
De exemplu, un prieten îmi spunea că stă cu copilul, în timp ce soţia lui lucrează târziu. Dar cum stă cu el? Păi, lucrează la calculator, iar copilul e cu jucăriile. Interacţiunea reală este absentă.
„Copilul este controlat, dar acest control nu permite intimitatea”
– În filmul „Adolescence”, părinţii erau mulţumiţi că copiii erau în cameră, „în cuşcă”.
– Exact. Acesta e scenariul repetat în milioane de familii. Copilul este „în cuşcă”. Ce bine! Dar acest control nu creează o intimitate suficientă.
[… restul textului, structurat similar]
