Unul dintre cei mai respectați artiști politici contemporani vorbește, într-un interviu pentru publicul HotNews, despre creația sa artistică care confruntă publicul cu unele dintre cele mai majore tragedii ale epocii moderne. „A fi bine informat reprezintă o metodă de a-ți menține umanitatea în viitor. Ignorarea suferinței altor persoane înseamnă să demonstrăm o lipsă de empatie”, afirmă Alfredo Jaar, artist originar din Chile, stabilit în New York, prin a cărui activitate expune în locații aflate în centrul atenției globale fragmente de realitate din zone adesea trecute cu vederea.
„Ai fost prezent la discursul meu de aseară? Și atunci, cum crezi că-mi poți obține un interviu? Te-ai documentat, ai citit despre cine sunt eu?”, lansa artistul la începutul dialogului.
Cine este el? Alfredo Jaar, un creator contemporan care a expus, a comercializat, a stârnit controverse și a captivat audiențe în cele mai mari orașe ale lumii — de la Times Square la Piccadilly Circus. Jaar cunoaște foarte bine această notorietate și nu ezită să o recunoască.
Iar publicul l-a răsplătit cu aplauze îndelungate. Pentru a umple tăcerea lăsată de discursul său, dar mai ales pentru că au văzut în el un vizionar, care nu se sfiește să vorbească deschis despre realitatea dureroasă.
Alfredo Jaar este printre cele mai sonore nume ale artei politice contemporane, fiind artist, arhitect și cineast, cunoscut pentru instalații și intervenții publice patrie despre politică, memorie și simboluri vizuale.
- The Rwanda Project (anii ’90): serie de intervenții și memoriale dedicate genocidului din 1994, un proiect de durată care explorează limitele reprezentării violenței.
- A Logo for America (1987; restaurat în 2014): mesajul „THIS IS NOT AMERICA” în Times Square, criticând confuziile și uzul impropriu al termenului „America” în raport cu SUA;
- The Sound of Silence (2006): instalație despre fotografia lui Kevin Carter din Sudan și etica fotojurnalismului, în care publicul este „orbit” de povestea imaginii înainte de a o înțelege.
- Skoghall Konsthall (2000): muzeu temporar construit din hârtie și lemn într-o localitate industrială din Suedia, ars după 24 de ore pentru a provoca reflecție asupra culturii și infrastructurii.
- Inferno & Paradiso (2025): proiect care combină imagini „din infern” și „din paradis” selectate de 20 de fotojurnaliști, invitând publicul la o experiență de egală durată cu ambele seturi.
Alfredo Jaar a împărtășit, în exclusivitate pentru HotNews.ro, modul în care își propune să inspire și să educe audiența despre realitățile lumii, purtând o conversație sinceră despre provocările imaginii și subiectivitatea sa. A discutat și despre filozofia sa artistică, adresată mai ales celor care nu-l cunosc și despre rolul artei în societate.
Misiunea artistului în conștientizarea „oamenilor dezinteresați de ce se întâmplă astăzi”
HotNews.ro: Pentru cei care descoperă astăzi creația dvs.: înainte de a vedea o lucrare sau o imagine, ce trebuie să înțeleagă despre modul în care gândiți o apariție publică și o manifestare artistică — și cum se diferențiază de alte abordări?
Alfredo Jaar: Lumea artei nu este un monolit. Ea reprezintă o diversitate de viziuni, iar cea mai mare parte a activităților din acest domeniu este ficțiune. Însă, un segment semnificativ este orientat către realitate și reacțiile față de ea. Eu fac parte din această categorie mică.
Opera mea s-a constituit mereu ca răspuns la contexte concrete. În întreaga mea carieră, nu am creat niciodată o lucrare pur imaginară. Nu am studiat formal arta, ci sunt arhitect. Pentru un arhitect, totul începe cu contextul: soarele, vântul, structura spațiului, locuitorii. Însă, pentru mine, tot ce fac este o reacție la mediul înconjurător.
În discursurile mele, povestesc despre situații globale și împărtășesc reacțiile personale la acestea. Pentru a explica o lucrare, trebuie să arăt și contextul în care a fost concepută.
De exemplu, dacă prezint o operă despre migrație, încep prin a ilustra problema, folosind imagini și filmări: „Aceasta este situația, priviți ce se întâmplă, reacțiile politicienilor etc.” După expunerea contextului, prezint lucrarea mea. Un pictor poate afișa mai multe tablouri și să le explice pe cele mai importante, în timp ce eu, la un discurs, asociez fiecărui set de imagini și textul explicativ, pentru o durată de aproximativ o oră și jumătate.
– Și ce reacții aveți din partea publicului?
– De obicei, oamenii sunt surprinși, pentru că vin la o prezentare despre artă și, dintr-odată, afli cum insist asupra problemelor globale. Petrecând 80% din timp vorbind despre realitate, și doar 20% despre creația proprie, schimb percepția spectatorilor. Nu folosesc termenul „educație” în sens clasic, ci vorbesc despre probleme majore, încercând să ating un nerv sensibil. Oamenii, adesea, se simt dezarmați de situațiile de criză, dar, când se confruntă cu realitatea dureroasă, înțeleg că mai pot și alte posibilități de acțiune. Astfel, provoc reacții pozitive, și sper ca astfel să rămână acasă cu o conștientizare mai profundă.
O poveste despre „Infern și Paradis”
– De ce reveniți în mod constant asupra celor mai triste și sumbre aspecte ale lumii noastre?
– Pentru că nu cunosc „binele” în lumea noastră. Sunt orb în această privință. Voi face o paralelă: recent, am organizat o expoziție intitulată „Inferno & Paradiso” — Infern și Paradis. La această prezentare am invitat 20 de fotoreporteri din întreaga lume, reprezentanți ai diverselor generații și etnii.
Ei au oferit câte două fotografii: una reprezentând Infernul — imaginea care i-a bântuit ca un coșmar, capturată în timpul esenței tragediei, și alta pentru Paradis, o fotografie plină de frumusețe, aducătoare de bucurie pentru cei care au fost martori în timpul realizării ei.
Cu aceste imagini, am realizat o instalație multimedia: 20 de proiectoare, într-un spațiu amplu și întunecat, proiectând simultan imaginile Infernului pentru 20 de minute, apoi, toate, pe aceeași suprafață, imaginile Paradisului pentru alte 20 de minute. Astfel, spectatorii sunt forțați să petrecă cel puțin un minut în fața fiecărei imagini. În mod obișnuit, timpul mediu petrecut în fața unei opere de artă este de doar câteva secunde, fapt ce evidențiază importanța acestei experiențe prelungite.
Opera însăși cere publicului să se oprească și să reflecteze, pentru o perioadă considerabilă, la invitația artistului. Acest proces de timpi de vizionare este menit să provoace o conștientizare profundă despre contrastele lumii în care trăim.
„Partea de infern a existenței noastre umbrește momentele de fericire”
De ce aleg să revin asupra acestor imagini? Pentru că, în realitate, toți cei implicați în acea expoziție au recunoscut că, pentru scena „Infernului”, știu exact ce să aleagă, pe când pentru „Paradis”, abia au avut de unde selecta o fotografie reprezentativă. A fost nevoie de timp și reflecție pentru a găsi imaginea potrivită. Motivul? Trăim vremuri apasător de întunecate, în care umbrele sufersței și suferinței predomină peste momentele fericite. Dacă suntem conștienți de starea lumii, dificil va fi să simțim bucurie autentică. În plus, trăim într-o societate în care partea de rău își face tot mai mult simțită prezența.
Astfel, reacționez și mă raportez în fața acestor condiții negative, ca parte a unui proces de înțelegere și reflecție asupra contextului dureros în care ne aflăm.
„Pentru generația mea, prezentul e cu adevărat sumbru”
– Credeți că actualitatea este special de pesimistă sau această stare a fost constantă de-a lungul istoriei?
Alfredo Jaar: Nu pot face o comparație directă cu alte epoci, dar, fiind născut în 1956, am fost martor la mișcările studențești din 1968, cu proteste majore în toată lumea — la Chicago, Mexico City, Tokyo. Anii următori au fost marcați de evenimente extreme: lovituri militare în Chile, genocidul din Rwanda, conflictele din Orientul Mijlociu, crize geopolitice multiple. Pentru mine, acum, momentele de criză globală sunt deosebit de intense, fiind un cumul de tragedii și instabilitate. În istorie, au fost și alte perioade de aceeași intensitate, însă pentru generația mea, situația actuală pare deosebit de sumbră.
„Fascismul s-a întors. Acum e peste tot”
– De ce provocați neliniște, chiar dacă pare să fie nevoie să fim informați despre toate crizele și amenințările globale?
– Pentru că totul este interconectat. Dacă, de exemplu, refuzi să te interesezi de mineralele rare, nu înseamnă că ele nu afectează viața ta. Un telefon, un computer sau un automobil electric au nevoie de aceste resurse. Dacă izbucnește un conflict pentru controlul lor, produsele acestea nu vor mai exista. Ignorarea problemelor nu le face să dispară.
Este esențial să înțelegem că totul are legătură, că nu se întâmplă în vid, ci în contexte geopolitice și economice complexe. Istoria ne demonstrează că fascismul s-a întors în forme variate și că regimul dictatorial nu mai este doar o excepție, ci o realitate în multe regiuni. În acest moment, mulți politicieni europeni adoptă poziții extremiste sau autoritare, iar această realitate necesită o conștientizare profundă pentru a preveni izbucnirea unor noi tragedii. A fi informat devine astfel o formă de protecție pentru umanitate.
De altfel, credem cu toții că a fi implicat în lumea înseamnă a avea grijă de ea, de bunăstarea altora. Ignorarea suferinței celorlalți constituie un act de lipsă de umanitate și, prin conștientizare, se poate construi o societate mai empatică și responsabilă.
– Suntem neputincioși?
– Chiar dacă ne simțim mici sau neputincioși, fiecare ființă umană are o voce. Această voce, atunci când e folosită colectiv, poate influența decizii și politici. Cultura, arta și întrebările puse pot deschide orizonturi și pot demonstra că o alterare a lumii este posibilă, dacă vocile noastre sunt folosite în mod responsabil.
„Vedem genocidul în direct pe dispozitivele noastre, în fiecare zi”
– Povestiți despre „The Rwanda Project”. Care au fost obiectivele inițiale?
– În „The Rwanda Project”, am dorit, în primul rând, să aduc în prim-plan informații despre genocid, într-o vreme în care internetul și social media nu erau atât de dezvoltate. Am urmărit să exprim solidaritatea cu poporul rwandez și să creez memoriale pentru victime, ca o formă de recunoștință și memorie colectivă. În al doilea rând, am vrut să mobilizez opinia publică pentru a constrânge factorii de decizie politică să intervină mai adecvat în fața tragediei.
Am reușit, cel puțin, să informez și să creez monumente memoriale, dar genocidul deja se consumase. Astăzi, în era digitală, trăim cu toții tragediile în timp real, pe ecranele telefoanelor și ale computerelor. Dacă rămânem conștienți și implicați, putem să exercităm presiune morală asupra factorilor de decizie pentru a preveni și opri aceste atrocități.
De ce trăim într-un astfel de mediu atât de sumbru? Pentru că, pe lângă conflictele din diferite zone, organismele internaționale, create pentru a menține ordinea și justiția, dau semne de eșec total. În timp ce Holocaustul nu avea încă un cuvânt desemnat pentru a numi ororarea, Raphael Lemkin a inventat termenul de „genocid” și a inițiat convenții internaționale pentru a preveni astfel de tragedii. Însă, la nivel global, aceste mecanisme nu funcționează întotdeauna sau sunt ignorate de puteri.
„Instituțiile internaționale sunt în colaps”
– Ce se întâmplă astăzi?
– În ultimii ani, lumea a fost martoră la mai multe genociduri, iar doar două țări au reacționat adecvat: Yemen și alte câteva. Celelalte au întors spatele, iar unele mari puteri, precum SUA sau Israel, au acționat contrar legilor internaționale, intervenind în moduri discriminatorii și agresive.
Curtea Penală Internațională și alte organisme de justiție înregistrează eșecul lor, fiind adesea blocate sau ignorate de puteri majore. În timp ce instituțiile menite să protejeze umanitatea se prăbușesc, și valorile fundamentale ale dreptății și solidarității sunt încălcate. Acest sistem corupt subminează însăși ideea de ordine globală și umanitate.
„Limbajul nu e inocent, el reflectă o cultură dominantă”
– Cum ați adaptat proiectul „A Logo for America” la realitatea actuală?
– În cazul acestui proiect, am evidențiat că numele „America” este folosit în principal pentru a desemna Statele Unite, în timp ce continentul american este mai larg și include multe alte țări. La vremea respectivă, am demonstrat în Times Square, în 1987, dar și în 2014, că această denumire a fost monopolizată de SUA, iar limbajul reflectă o cultură dominantă. Chiar dacă această percepție s-a schimbat treptat, în continuare termenul „America” este folosit frecvent ca sinonim pentru SUA, de către majoritatea lumii.
Simt că limbajul nu e o simplă convenție, ci un mecanism de consolidare a unor structuri de putere. În momentul în care cultura dominantă va fi diversificată sau realitatea geopolitică se va schimba, probabil și modul în care folosim aceste termeni se va ajusta, însă până acolo, acest fenomen va persista.
„Principiul meu: Nu voi acționa în lume înainte să înțeleg lumea”
– Care e primul pas pentru ca o idee să devină o manifestare publică?
Alfredo Jaar: Curiozitatea a fost motorul meu principal. Pentru a răspunde unui context, trebuie să îl cercetez în profunzime, să citesc, să învăț. Procesul meu s-a bazat pe a înțelege, a analiza și a cerceta, pentru a construi cunoaștere solidă. Nu am avut o pregătire clasică în artă, ci am aplicat principiile arhitecturii: totul trebuie să răspundă unui cadru literal și simbolic. În artă, ca și în arhitectură, înțelegerea mediului înconjurător este esențială pentru a crea opere relevante și pline de sens.
Fiecare lucrare pornește de la analiza contextului, iar însuși procesul de cercetare mă conduce către formarea unei opinii și a unei opere cu impact.
„Când compar relația SUA – Europa, sunt îngrozit”
– Care ar fi cele mai relevante „memoriale” pentru Europa în momentul de față, având în vedere istoria sa?
– Fiecare continent a trăit propria sa serie de tragedii, iar Europa nu face excepție. Mi-aș dori ca Europa să devină mai independentă, să-și păstreze identitatea și să nu mai fie atât de dependentă de Statele Unite în deciziile externe. Politicienii europeni trebuie să fie mai autonomi și să promoveze propriile interese, având un impact mai puternic în politica globală. Tragediile copilului european, autor al acestei memorii, sunt și ale celorlalte națiuni, iar independența și solidaritatea sunt cheia pentru viitorul continentului.
