Articol semnat de Maria Olteanu – Publicat miercuri, 24 decembrie 2025, 15:07 / Actualizat miercuri, 24 decembrie 2025 15:08
Selecționerul echipei naționale a României, Mircea Lucescu (80 de ani), a acordat un interviu detaliat pentru jurnaliștii italieni de la „Gazzetta dello Sport”, în care a vorbit despre întreaga sa carieră, atât ca jucător, cât și ca antrenor. Legendarul tehnician are în palmares 36 de trofee câștigate în 5 țări diferite, fiind depășit doar de Pep Guardiola și Sir Alex Ferguson. Mai jos, vă prezentăm interviul complet realizat în „peninsulă”.
„- Ce fel de jucător a fost Mircea Lucescu?”
– Eram un extrem cu centrări excepționale, contribuind la câștigarea „Gheteii de Aur” de către Dudu Georgescu. Am evoluat 10 ani la Dinamo București, am fost selecționat în lotul național, iar în 1970 am fost căpitanul echipei României împotriva Braziliei lui Pelé și am fost invitat să joc pentru Fluminense. M-au remarcat într-un turneu pe Maracana: România, Flamengo, Vasco da Gama și Independiente. Am fost desemnat cel mai bun jucător, iar ca premiu am primit un radio de mașină. Apoi, în 1977, a avut loc un cutremur în București…
– Ce s-a întâmplat?
– Casa mea a fost distrusă, a fost nevoie să fug. La Hunedoara am găsit sprijin, iar eu i-am ajutat și pe ei: am devenit antrenor-jucător. Nu m-am adaptat fotbalului convențional, ci am dezvoltat propria mea filosofie. În primul rând: educație la toate nivelurile. Apoi, disciplină, dar nu impusă, ci construită pe respect, și educație: îi duceam pe tineri la muzee, teatru, în fabrici, pentru a înțelege lumea. În cele din urmă, tactică și metode diferite. Jucam ultra-ofensiv: posesie, pătrunderi, crearea de spații, presing, fault tactic la nevoie – acțiuni pe care le practicau și astăzi, acum 50 de ani.
Interviul lui Mircea Lucescu în „Gazzetta dello Sport” publicat pe 24 decembrie 2025
Lucescu despre fotbalul din România în perioada comunistă
– Cum era fotbalul în timpul regimului lui Ceaușescu?
– Nu puteam câștiga campionatul cu Dinamo, deoarece la Steaua era fiul conducătorului lor, dar poziția mea era delicată deoarece conduceam și echipa națională. Astfel, am acționat după propriile mele principii: am introdus în echipă rapid 3-4 jucători tineri din cluburi din provincie. Toți erau împotriva mea, așa că am organizat un meci amical: echipa mea împotriva unei selecții a celor mai buni jucători din București, alcătuită de jurnaliști. Am câștigat cu 3-1, iar atunci și-au dat seama că metodele mele funcționează. Pentru pregătirea pentru calificările la Campionatul European din 1984, am făcut deplasări în America de Sud: am jucat împotriva naționalei Argentinei, Chile, Peru, iar în El Salvador a izbucnit o revoluție și a fost nevoie să fugit noaptea… Dar toate acestea ne-au ajutat enorm, am câștigat grupa de calificare, chiar învingând Italia, campioana mondială. În 1986 am fost concediat, iar trei ani mai târziu, după căderea lui Ceaușescu, am câștigat campionatul și cupa națională. Știți unde eram când am primit vestea?
– Unde?
– La Cagliari, oaspete al președintelui lor, Anconetani, pentru meciul Italia – Argentina. În cele din urmă, am acceptat oferta, pentru că îmi părea interesant. Dar colaborarea cu el era dificilă, deoarece voia mereu să fie personajul principal. Vă amintiți cum arunca sare pe teren? Am amintiri excelente despre el – un om vesel, profund credincios catolic, care nu rata în mod obligatoriu o liturghie în „Piazza dei Miracoli”, și generos: în timpul cantonamentelor de la Montecatini, le oferea jucătorilor cadouri. Însă și dorea să câștige bani: îmi vindea câte un jucător lunar, iar la final mi-a arătat și mie ușa. Am ajuns la Brescia în mod spontan. Președintele lor de atunci, Corioni, m-a contactat, dar și Standard Liège și Porto erau interesate, așa că am făcut o tragere la sorți între trei bilețele. La tragere, unul lipsea: ciudat. L-am găsit după două zile, lipit sub un pantof: Brescia. A fost un semn al destinului.
– Corioni, unul dintre președinții legendari ai fotbalului italian.
– Un om cu o intuiție extraordinară. Italia era plină de străini: olandezi la Milan, germani la Inter, uruguayeni la Cagliari… Am avut convingerea să facem o Brescia cu jucători români. L-am adus pe Hagi, care nu era fericit la Real Madrid: avea încredere în mine, a făcut o alegere înțeleaptă, iar doi ani mai târziu a evoluat excelent la Campionatul Mondial, fiind chemat de Cruyff la Barcelona. Un atu al colaborării cu Corioni era că, alături de el, puteam promova tineri talentați, care apoi erau vânduți. Am introdus pe Pirlo în lot la 16 ani, în meciul cu Ipswich în turneul anglo-italian, la scorul de 2-1. El a pierdut o minge, iar adversarii au egalat la 2-2, ceea ce a dus la conflicte cu Luzardi, care mă acuza că l-am introdus pe puști…
– Să discutăm despre Moratti.
– Un adevărat gentleman, a încercat să mă convingă să rămân, dar la acel club aveam 10 jucători cu contracte pe cale să expire, iar el anunțase că următorul sezon îl va aduce pe Lippi, ceea ce mi-a creat probleme. Moratti este sufletul clubului, pasiunea lui se simțea, fiind un exemplu pentru perioada de aur a fotbalului italian, atunci când marile holdinguri familiale controlau echipele. Astăzi, situația s-a schimbat: fonduri externe, consorții, investitori străini… Fotbalul s-a transformat dintr-un spectacol într-un eveniment de divertisment. Baggio, Djorkaeff, Recoba, Ronaldo, Zamorano… Moratti iubește atacanții. Dacă ar fi adus și fundași solidi, rezultatele ar fi fost și mai spectaculoase pentru acel Inter.
Îi admir pe Neymar și Casemiro – talentați, dar mi se spune că e imposibil să-i achiziționăm. Bine, dar ceilalți? Așa au ajuns Douglas Costa, Teixeira, Fernandinho. La Șahtior, am creat un sistem competitiv: dacă vindea un jucător, avea deja înlocuitor pregătit. Investitorul Rinat Akhmetov nu făcea aceste tranzacții pentru el, ci investi în echipă. A construit cel mai modern stadion din Europa, eliminând rivalitățile și creând o echipă tânără, puternică și cu joc elegant.
Am cucerit Cupa UEFA și în fiecare sezon ajungeam în sferturile Ligii Campionilor. Este extrem de dificil să impui o formație din Europa de Est la cel mai înalt nivel. Dacă nu ar fi fost războiul din Donbas, poate că am fi câștigat și Liga Campionilor. Rinat Akhmetov este un președinte de excepție, deoarece vrea să învețe. După meciuri, obișnuiam să mergem la cină sau la karaoke, pentru că îi plăcea să cânte, și discutam despre fotbal și despre viață.
– Mircea Lucescu despre perioada petrecută la Șahtior
Victorie surprinzătoare cu Dinamo Kiev
În câțiva ani, Lucescu a preluat conducerea echipei rivale Dinamo Kiev: „M-au chemat și am crezut că vor un sfat amical. În schimb, mi-au propus să preiau clubul, care pierduse titlul cu 23 de puncte diferență. Am acceptat și, cu același lot, am câștigat campionatul cu 11 puncte avans”, a explicat tehnicianul naționalei României.
„La un moment dat, mi s-au spus că au intrat 30 de milioane în cont și m-au întrebat pe cine să cumpărăm. Le-am răspuns: pe nimeni, mai bine faceți o sală de fitness și microbuze pentru juniori. Acestea sunt investițiile cu adevărat importante”, a afirmat Lucescu.
Memoria inestimabilă a întâlnirii cu Pelé
Lucescu păstrează încă o amintire specială de la întâlnirea cu Pelé. În 1970, el a făcut schimb de tricouri cu marele jucător la finalul unui meci. „Îl păstrez încă. Murdar de noroi, nu l-am spălat niciodată. L-am înrămat și acum se află într-un muzeu”, a încheiat tehnicianul.
