Mystice, enigmatice și puternice, cărțile de tarot își extrag forța din imaginile lor neobișnuite. Astăzi sunt recunoscute mai ales pentru divinatie și ghicit, însă, inițial, tarotul a fost un joc de cărți destinat divertismentului. Simbolismul și originile sale rămân necunoscute, dar vom descifra acum povestea narativă a tarotului.
Definiția tarotului
Tarotul constă dintr-un set de 78 de cărți, dintre care 22 sunt denumite „Arcana Majoră”, iar 56 sunt cărți numerice, numite „Arcana Minoră”. Arcana Majoră cuprinde figuri arhetipale precum Împăratul, Diavolul și Nebunul, simboluri astrologice ca Soarele, Luna și Steaua, precum și alte reprezentări simbolice, precum Forța, Turnul și Moartea. Aceste ilustrații grupează teme universale și idei esențiale despre experiența umană.
Paleta cromatică și semnificațiile în tarot
Spre deosebire de jocurile de cărți tradiționale ce folosesc culorile franceze – trefla, pică, cupă și caro – tarotul utilizează culorile italiene: sabie, cupă, monedă și bâte. În tarotul modern, aceste culori simbolizează diferite aspecte ale vieții sau cele patru elemente: sabiile semnifică gândurile sau aerul, cupa emoțiile sau apa, monedele sau pentaculele reprezentând aspectele materiale sau pământul, iar bâtele sau bastoanele simbolizează acțiunile sau focul. De asemenea, există teoria că aceste simboluri ar fi avut inițial rolul de a indica clase sociale – aristocrație, cler, comercianți și țărani.
Originea istorică a tarotului
Originea neclară a tarotului a fost asociată de-a lungul timpului cu India, Egiptul, precum și cu invenția hârtiei și a jocurilor de cărți în China și Coreea, la începutul secolului al XII-lea. Abia în secolul al XV-lea, tarotul a ajuns în Europa, cel mai probabil prin porturile Veneției, în perioada de vârf a comerțului maritim. Ca și alte jocuri de cărți, tarotul a fost un produs al schimburilor interculturale, fiind utilizat de negustori, marinar și comercianți ca modalitate de divertisment în timpul călătoriilor lungi.
Printre cele mai vechi exemplare de tarot păstrate se află patru cărți italiene rare din secolul al XV-lea, pictate manual și împodobite cu aur, aflate în colecția Muzeului Victoria and Albert.
Tarotul în Renașterea italiană
frumusețea și simbolistica acestor cărți încântau și captivau nobilii care jucau cărți în curțile din perioada Renașterii italiene. Tarotul era un joc de tip „truc” sau „triumf”, în care cărțile mai mari învingeau pe cele mai mici. Imaginile erau ușor recognoscibile pentru jucători și includeau referințe la mitologia clasică, precum și semne heraldice ale familiilor nobiliare. De exemplu, Valetul de Monede afișează emblema heraldică a familiei Visconti, reprezentată de soarele arzător.
Structura Arcanei Majore și influențele carnavalurilor
Ordinea specifică a Arcanei Majore ar putea avea la bază procesiunile de carnaval din perioada Renașterii, parade elaborate cu interpreți costumați care reprezentau povești din folclor și religie. Aceste spectacole simbolice includeau figuri precum Diavolul și teme precum Dreptatea. Ele ofereau divertisment unei populații adesea analfabete, având și un rol educațional prin transmiterea de lecții morale. Această structură reflectă ulterior interpretarea tarotului ca o călătorie simbolică de la nebunie la înțelepciune.
Tarotul și debutul în divinație
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, cărțile de tarot au început să fie folosite pentru citirea viitorului. În anii 1770, Etteilla, cunoscut și sub numele de Jean-Baptiste Alliette, a elaborat primul pachet de cărți destinat special divinției. Acesta a utilizat un pachet cu culori franceze pentru a preda arta interpretării cărților. Până în anii 1780, mai mulți autori au introdus pentru prima dată elemente mistice în interpretarea tarotului, susținând origini egiptene ale acestuia, afirmații care rămân neconfirmate. După luarea în considerare a acestor teorii, Etteilla a început să integreze tarotul în activitatea sa de cartomantie.
Secolul al XIX-lea și ocultismul
Interesul pentru ocultism a crescut în secolul al XIX-lea, iar tarotul a câștigat popularitate ca instrument de divinație. În 1861, ocultistul francez Eliphas Levi, născut Alphonse Louis Constant, a publicat lucrarea „Dogma și Rituale ale magiei înalte”, transformând tarotul dintr-un joc de saloane într-un simbol ezoteric pentru practicanții ocultismului. În această perioadă, anumite elemente ale tarotului au fost modificate pentru a se adapta unor credințe diverse, precum numerologia și Cabala. Levi a introdus și termenii „Arcana Majoră” și „Arcana Minoră” pentru a desemna cărțile de triumf și cele numerice.
Tarotul contemporan și influența britanică
Tarotul a fost introdus în Marea Britanie în 1886, odată cu traducerea în limba engleză a lucrării lui Levi, realizată de Arthur Edward Waite. Doi ani mai târziu, s-a înființat Ordinul Hermetic al Zorilor Aurii, o societate dedicată studiului ocultismului și practicilor magice. Membri ai acestui ordin, precum Arthur Edward Waite și Pamela Colman Smith, au colaborat pentru realizarea unuia dintre cele mai reprezentative pachete de tarot tipărite până astăzi.
Pachetul Rider–Waite–Smith, cu ilustrațiile iconice realizate de Pamela Colman Smith, a fost lansat în 1909. A fost primul set de cărți complet ilustrate, facilitând citirea intuitivă. Deși Waite a oferit indicații precise pentru designul Arcanei Majore, Pamela Colman Smith a avut libertate creativă în realizarea Arcanei Minore. Această abordare a avut un impact durabil asupra aspectului cărților de tarot, multe pachete moderne păstrând simbolistica creată de ea.
Tarotul în era modernă
În ultimii ani, interesul pentru tarot a înregistrat o creștere semnificativă, susținut și de comunitățile online. Deși simbolistica tradițională rămâne valabilă, artiștii și designerii contemporani au adus reinterpretări vizuale ale limbajului simbolic, adaptându-l pentru sensibilități și teme moderne.
