Privim înapoi cu o claritate dureroasă, adusă de timp. În urmă cu 15 ani, pentru mii de români plecați la muncă în Italia, ideea de angajament profesional nu avea elemente romantice sau stabile. Nu era despre progres în carieră, despre integrare sau despre aspirațiile europene. Era despre a supraviețui încă o zi. Lucru la negru, pe câmpuri senzațional de arse de soare, cu spatele aplecat și cu teama constantă că orice greșeală — un control, o ambulanță sau o sirenă — putea însemna sfârșitul drumului. Sub Legea Bossi–Fini, viața lucrătorului devenise negociabilă. Între salvarea unui coleg și dreptul de a rămâne în Italia, tăcerea devenise regula. Moartea unui român a devenit simbolul unei epoci rușinoase.
Un om, o zi de vară și un câmp nemilos
Pe 29 iulie 2008, Gheorghe Radu, în vârstă de 35 de ani, și-a pierdut viața în unui câmp din Molise, între localitățile Campomarino și Nuova Cliternia. Venise din Dorohoi, dintr-o țară cu un nivel de trai precar, cu un scop clar și universal: să câștige bani pentru familia sa. Pentru Maria, soția rămasă acasă. Pentru Valentina, fiica lui, care avea să crească fără să înțeleagă motivul pentru care tatăl ei nu s-a mai întors acasă.
Era sezonul recoltelor de roșii. Un sezon dureros. Dimineți începute în întuneric, transport în dube supraaglomerate, ore lungi sub un soare feroce, care nu face diferențe între acte în regulă și persoane fără drepturi. Gheorghe lucra fără formalități legale, alături de alți zilieri est-europeni, pentru o firmă din Torremaggiore. Fără contract, fără protecție și fără siguranță.
La un moment dat, în timpul zilei, s-a prăbușit. Corpul său a cedat. Epuizare, deshidratare sau un stop cardiac. A cazut lângă rândurile de roșii, la marginea unui drum rural. Și acolo a rămas.
Nimeni nu a intervenit
Cel mai greu de acceptat nu este că Gheorghe Radu a murit muncind, ci faptul că nimeni nu a cerut ajutor. Nici o ambulanță, nici un medic, nici măcar un apel anonim. Nimic.
Întrebarea persistentă de peste un deceniu: Cum se poate lăsa un om să moară în fața celorlalți?
Răspunsul nu este legat de lipsa de umanitate, ci de frica sistemică. Frica de poliție. Frica de controale. Frica de a fi descoperit fără documente. Frica de Legea Bossi–Fini, care transforma orice contact cu autoritățile într-un potențial motiv de expulzare, frustrând și umilind.
Pentru muncitorii „clandestini”, solicitarea de ajutor nu era un gest firesc. Era un risc major. Între viața și posibilitatea de a fi expulzat, colegii lui Gheorghe au preferat să păstreze tăcerea. El a fost lăsat să sufere și să se stingă, lângă câmp, unde își tăia ultima suflare.
Legea Bossi–Fini: când munca devine o încuietoare
Adoptată în 2002, Legea Bossi–Fini a legat dreptul de ședere în Italia de existența unui contract de muncă formal. Fără acte, fără permis. Fără permis, risc de expulzare.
Inițial, era prezentată ca o reglementare pentru controlul imigrației. În practică, a alimentat o piață a fricii. Angajatorii deveneau dominatori, iar muncitorii, dependenți complet. Orice refuz, reclamație sau problemă de sănătate putea duce la pierderea locului de muncă și a dreptului de a rămâne în țară.
În sudul Italiei, în Molise și Puglia, fenomenul caporalatului s-a intensificat. Muncitori recrutați în clandestinitate, plătiți la sac, exploatați până la epuizare. Fără pauze, fără apă suficientă și fără drepturi. Gheorghe Radu nu a fost un caz izolat, ci o consecință crudă, dar previzibilă.
Un victim care a devenit simbol
Moartea lui Gheorghe Radu a depășit statistica și a devenit simbolul Zilei Muncii în Molise. În fiecare an, pe 1 Mai, activiști, sindicaliști, localnici și organizații civice se reunește la locul unde a fost găsit. O criptă simplă, plasată lângă câmp, amintește că munca fără drepturi ucide.
Structurile civice au condamnat episodul rușinos petrecut în tăcere. O societate care a văzut și a știut, dar a preferat să ignore. Maria, soția lui Gheorghe, a solicitat ani de zile dreptate, fără răzbunare, doar adevăr. „Soțul meu a murit ca un câine”, a spus ea atunci.
Iar fiica sa, Valentina, a crescut cu întrebarea fără răspuns: de ce nimeni nu l-a salvat?
După ani de investigații, Tribunalul din Larino a achitat acuzații. Oficial, nu există vinovați. Legal, moartea lui Gheorghe Radu a fost un eveniment tragic, dar inevitabil. Morala însă rămâne în răspunsurile nedezlegate: Cine era acolo? Cine putea interveni? Ce valoare are viața unui muncitor fără acte într-o Europă a drepturilor?
Privită retrospectiv, tragedia românilor din Italia din ultimii 15 ani reprezintă o lecție despre legi care încurajează tăcerea, despre frica socială transformată în mecanism systemic și despre oameni obligați să aleagă între supraviețuire și demnitate.
Gheorghe Radu a devenit imaginea unei epoci: oameni din Est, exploatați în Vest, invizibili până la momentul fatalei. Astăzi, anumite aspecte s-au schimbat, altele mai puțin decât ne-am dori. Dincolo de legi, statistici și dezbateri politice, a fost un om. Un tată. Un soț. Un român muncitor care și-a pierdut viața muncind.
Încheiere: Situatia din 2006–2007 privind exmatriculările a șocat România chiar și astăzi rămâne o problemă acută.
