Un pachet de țigări Kent, o notă strecurată pe hol și, la un moment dat, ideea șpăgii cu chitanță. Amintirea unei Românii în care frica a influențat relația cu spitalele și care, în 2013, a început să ia în considerare legalizarea rușinii.
Ce am moștenit din perioada comunistă
Cine a cunoscut spitalele dinainte de 1989 știe! Nu se discuta despre șpagă, însă toți erau conștienți de modul în care funcționau lucrurile. Un pachet de țigări, o cafea, ceva „de mulțumire”, lăsat înainte sau după intervenție, în funcție de gravitatea cazului, putea însemna bijuterii, țigarete sau sume de bani. Legenda spunere că un pachet de țigări uneori circula prin mai multe mâini și se întorcea de unde fusese trimis. Era un gest pe jumătate rușinos, pe jumătate acceptat, într-un sistem lipsit de resurse, în care medicii câștigau puțin, iar pacienții se agățau de orice speranță. Nu era corect, dar părea firesc. După 1990 însă, acest obicei s-a desființat complet.
Ani în care teama influența tarifele
În anii 2000, spitalele din România au intrat într-o etapă dificil de descris fără a provoca nervi. Nu mai era vorba de „atenții”, ci de sume știute, transmise oral. Oamenii ofereau bani nu pentru plăcere, ci din frică. Frica de a nu fi ignorat. Frica de a fi lăsat să aștepți. Frica de a fi tratați cu dezgust dacă nu „înțelegi cum funcționează sistemul”.
În multe unități medicale, fluxul banilor începea de la intrare. Pentru a ajunge la un pacient internat, pentru a aduce hrană sau medicamente, era necesară „rezolvarea” cu paznicul. Pentru intervențiile chirurgicale, situația devenea și mai clară, mai rece, mai cinică. De la șpaga pentru „prima mână”, la cea pentru „a doua mână”, anestezist, asistente, infirmiere, brancardieri – se creaseră chiar adevărate burse ale șpăgii. Cât oferi ca să fie bine? Cine nu avea fonduri simțea imediat diferența. Exista medici integri, dar erau prea puțini pentru a schimba cultura generală. Era o perioadă dificilă, în care boala și umilința mergeau mână în mână.
Momentul în care absurdul a ieșit la suprafață
În acest context, în 2013, a apărut o propunere care a șocat chiar și o societate obișnuită cu multe. Un politician din Brăila a spus, fără ocolisuri, că soluția ar fi legalizarea șpăgii. Ideea era ca pacientul să nu mai transporte plicul stânjenit, ci să lase banii în casieria spitalului. O parte să ajungă la medic, o altă parte să rămână pentru unitate.
Pentru unii, părea un simplu pas administrativ. Pentru alții, un coșmar: șpaga cu chitanță, pe lângă cea „culmea”, încă oferită „neregulamentar”. Reacțiile publice au fost dure, au început anchetele, iar autoritățile au promis controale și măsuri. S-a reluat discuția despre subfinanțare, lipsa materialelor sanitare și faptul că problema nu era doar plicul, ci salariile și indiferența statului.
Obiceiurile vechi se schimbă greu
Privind retrospectiv, propunerea din 2013 pare extrem de grotescă. Însă nu a apărut din întâmplare. A fost rezultatul unor ani în care statul a abandonat spitalele, pacienții tăceau de frică, iar unii medici au ajuns să creadă că totul li se cuvine. Între timp, salariile din sistem s-au majorat, ajungând la niveluri comparabile cu cele din Occident, iar contextul s-a mai stabilizat, astfel că astfel de idei publice nu mai sunt exprimate.
Cu toate acestea, sentimentul amar și reflexele vechi persistă. Chiar dacă medicii câștigă suficient, oamenii continuă să ofere, uneori ca mulțumire. Plicul rămâne o prezență constantă, chiar dacă mai subtilă și neobligatorie. Întrebarea „Sper că sunteți mulțumit?” se poate auzi discret, uneori ca o replică subtilă, explicând adesea comportamentul.
