În primăvara anului 2009, zeci de marinari români au experimentat infernul pe mare: luni întregi ținuți ostatici de pirați somalezi, sub amenințarea armelor, flămânzi, umiliți și abandonați. Pentru aceștia, captivitatea nu a reprezentat doar o luptă pentru supraviețuire, ci și o experiență dureroasă despre indiferența statului român, care a urmărit drama de la distanță, lăsând totul în seama armatorilor și a negocierilor financiare.
Aprilie 2009: marinari români în captivitatea piraților
La 13 aprilie 2009, Ministerul Afacerilor Externe confirma oficial o informație care a șocat comunitatea marinarilor: cinci cetățeni români fuseseră luați ostatici de pirați somalezi în Golful Aden. Aceștia nu erau singurii. Numărul total al românilor capturați era de zece, dintr-un total de aproximativ 270 de prizonieri de diferite naționalități.
Cei cinci se aflau la bordul unui remorcher cu pavilion italian, aparținând companiei Micoperi Marine Contractors. Nava fusese atacată în plină zi, într-o zonă intens patrulată de forțele navale ale marilor puteri. O alertă trimisă, cel mai probabil, chiar de pirați, anunța capturarea vasului. După acest mesaj, s-a instaurat o tăcere apăsătoare.
Navele în același coșmar
Simultan, alți români se aflau deja prizonieri pe alte nave. Trei pe cargoul grecesc Titan, capturat în luna martie, și doi pe nava Saldanha, capturată în februarie. În toate situațiile, scenariul era similar. Statul român monitoriza situația, însă eliberarea depindea total de plata răscumpărărilor de către armatori.
Sumele solicitate de pirați variau de la câteva sute de mii la milioane de dolari. S-au înregistrat cazuri celebre, precum eliberarea petrolierului Sirius Star pentru 4,2 milioane de dolari sau a navei Faina, încărcată și cu tancuri, pentru 3,2 milioane. Viața personalului navigant devenise o cifră în bilanțul financiar.
Condamnare sub arme, foamete, frică și umilință
Pentru marinari, lunile de captivitate au fost mai mult decât o perioadă de așteptare. A fost o degradare continuă. Supravegheați constant, înarmați cu mitraliere, pirații controlau fiecare mișcare. Hrana era redusă și de slabă calitate: orez fiert, apă murdară, uneori pește, pescuit chiar de pirați, dar ale cărui resturi ajungeau rareori la marinari.
Temperaturi ce depășeau 50°C pe punte. Pirații îi scoateau afară ore întregi, îi amenințau cu ghilotina, îi forțau să contacteze familiile pentru a cere bani. Unii cedau psihic, alții rezistau doar din instinct.
„Am pierdut numărul zilelor. Am devenit atât de slabi, încât nu mai puteam să ne apărăm”, au povestit ulterior unii dintre ei.
Virgil Crețu: supraviețuire la limită
Un episod dramatic îl are în centru pe marinarul român Virgil Crețu, aflat la bordul cargoului Rim. După aproape trei luni de captivitate, o ceartă între pirați a degenerat într-un schimb de focuri. Virgil a fost împușcat în șold, pierzând mult sânge.
Rănit grav, dar conștient, a reușit să fugă și să dirijeze nava până la intervenția unei fregate spaniole. Momentele decisive au fost multiple: dacă pirații ajungeau la țărm înaintea militarilor, modulorul era condamnat, iar nava putea fi scufundată. Viața lui a fost în mâinile norocului și intervenției externe.
„Nimeni de la autorități nu ne-a contactat”
Cea mai dureroasă parte a acestor experiențe nu este doar violența piraților, ci și tăcerea autorităților din România. Soțiile și familiile marinariilor au bătut la uși, fără a primi răspunsuri clare. Telefonul nu răspundea. Informațiile erau limitate sau absente.
Un exemplu este reproșul unei soții a unui ofițer român, care a aflat despre eliberarea soțului său de la un jurnalist italian, nu de la autoritățile române. În schimb, Ministerul Afacerilor Externe transmitea comunicate formale, lăudând sprijinul logistic, fără a menționa numele marinarilor eliberați.
Sentimentul dominant al familiilor era cel al abandonului.
Statul absent, armatorul activ
În mod obișnuit, soluționarea acestor cazuri a urmat același model: negocieri directe între armatori și pirați, finalizate cu plata răscumpărărilor. Statul român nu a intervenit activ, ci doar a asistat pasiv.
În timp ce navele militare italiene, spaniole sau americane patrulau zona și interveneau punctual, România nu a avut un rol vizibil în salvarea cetățenilor săi. Acest lucru a lăsat o amprentă dureroasă asupra marinariilor.
Trauma invizibilă
După întoarcerea acasă, unii marinari nu au mai putut dormi linștiți. Coșmarurile au persistat ani de zile. Unii au slăbit zeci de kilograme, alții au îmbătrânit prematur. Mulți au refuzat să mai navigheze în zona Golfului Aden.
„Când închid ochii, îi văd cu armele îndreptate spre mine”, spunea unul dintre supraviețuitori. Captivitatea pentru ei nu s-a încheiat odată cu eliberarea.
La 16 ani distanță, poveștile marinariilor români capturați de pirați somalezi reprezintă o rană deschisă, nu doar din cauza experienței pe mare, ci și din cauza lipsei unui sprijin real din partea statului. Ei au supraviețuit datorită rezistenței lor, negocierilor armatorilor și intervențiilor externe. Nu din cauza protecției oficiale a țării pe care o reprezentau.
În largul Africii, marinarii români au învățat o lecție dureroasă: pe mare, valoarea vieții tale depinde de răscumpărare. Iar acasă, uneori, nu valorează nici măcar un telefon.
