Tom Cruise, surprins pe covorul roșu la ediția actuală a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, FOTO: Zed Jameson / Backgrid UK / Profimedia Images
Ultimul film din seria „Misiunea Imposibilă”, intitulat „Misiunea Imposibilă – Confruntarea Finală”, îl plasează pe Ethan Hunt (Tom Cruise) într-o confruntare globală fără precedent: o inteligență artificială extrem de avansată și necinstită, numită „Entitatea.” Hunt acționează pentru agenția de informații IMF.
Pentru un economist, IMF evocă Fondul Monetar Internațional. Acest organism, spre deosebire de imaginea agenților secreți, acționează ca un supraveghetor al finanțării internaționale pentru statele în curs de dezvoltare. Intervențiile sale sunt esențiale în situații de criză financiară, precum cele întâmpinate de România.
Obținerea unui acord cu FMI este crucială în perioadele de criză a balanței de plăți. Importanța acordului depășește suma împrumuturilor, întrucât resursele FMI sunt limitate. Aderarea la un astfel de protocol este o garanție că țara își va corecta comportamentul financiar și va implementa politici economice solide pentru rambursarea datoriilor.
Doar după ratificarea unui acord cu FMI, alți creditori, cum ar fi Banca Mondială sau guvernele țărilor dezvoltate, sunt dispuși să finanțeze statul respectiv.
Politicile economice impuse de FMI vizează schimbarea comportamentului macroeconomic al unei țări, nu a acțiunilor individuale ale agenților economici.
Ideea paradoxală conform căreia întreaga economie poate avea un comportament diferit de suma comportamentelor sale individuale provine de la economistul britanic John Maynard Keynes.
Keynes argumenta că acțiunile raționale la nivel individual pot avea consecințe iraționale la nivel macroeconomic. În cartea sa „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, el exemplifica acest fenomen. Chiar dacă este rațional pentru un individ să economisească, o economie în care toți agenții economici economisesc în masă va duce la o scădere a cererii agregate, cu efecte negative asupra întregii societăți, cum ar fi șomajul.
O altă ilustrare este reprezentată de recesiunile economice. Firmele și angajații individuali sunt încurajați să reducă cheltuielile, dar această acțiune colectivă conduce la o contracție a cererii agregate, amplificând problemele economice.
Keynes susține că guvernul trebuie să contracareze tendințele agenților economici individuali. În perioadele de recesiune, este necesară o expansiune a cheltuielilor publice, în timp ce în creșterile economice ar trebui să prevaleze o restrângere a cheltuielilor publice și o creștere a impozitelor.
