Se afirmă adesea că ochii păstrează aceeași dimensiune de la naștere până la bătrânețe, în contrast cu nasul sau urechile, care continuă să crească. Însă, această idee este complet adevărată? Răspunsul este mai complex și implică anatomie, dezvoltare și o iluzie optică care ne păcălește încă din primele luni de viață.
Crește ochiul sau rămâne neschimbat?
Ochiul uman evoluează după naștere, deși într-un ritm mult mai lent comparativ cu alte părți ale corpului. La naștere, globul ocular are în medie în jur de 16–17 milimetri în diametru. În primii ani de viață, creșterea este rapidă, astfel încât la vârsta de un an ajunge la aproximativ 19–20 milimetri. În adolescență, dimensiunea se apropie de 22–23 milimetri, iar la adult, media variază între 23 și 24 milimetri.
Deși diferența poate părea redusă, doar câțiva milimetri, în volum înseamnă o creștere de aproape 40% față de perioada neonatală. Așadar, ochii cresc semnificativ, dar nu proporțional cu restul corpului. Majoritatea evoluției se produce în primii ani de viață, iar în jurul vârstei de 12–13 ani, ochiul atinge aproape dimensiunea finală.
De ce par ochii bebelușilor atât de mari?
Mitul provine dintr-o percepție vizuală. La nou-născut, capul reprezintă aproximativ un sfert din lungimea totală a corpului, în timp ce la adult proporția scade la circa 12–15%. Fața fiind mică, mandibula slab dezvoltată, iar pomeții și maxilarul superior continuă să crească în timp.
Orbitele sunt însă bine dezvoltate încă din perioada intrauterină, iar ochii sunt relativ maturizați pentru a permite funcționarea rapidă a vederii, esențială pentru atașament și supraviețuire. Pe măsură ce fața se lărgește și se alungește în copilărie și adolescență, raportul între ochi și celelalte trăsături se modifică. Ochii par mai mici, deși au crescut deja. Este, în esență, o iluzie a proporțiilor.
Dezvoltarea fină a ochiului: procesul de emmetropizare
Un aspect adesea neglijat în explicațiile populare este procesul denumit emmetropizare. La naștere, majoritatea bebelușilor sunt ușor hipermetropi, ceea ce înseamnă că vederea la distanță este mai bună decât cea apropiată. În primii ani, globul ocular crește controlat pentru a atinge lungimea axială ideală, astfel încât imaginea să se focalizeze corect pe retină.
Acest proces implică creșterea globului ocular, remodelarea corneei și ajustarea cristalinului. Ochiul nu doar se mărește, ci se adaptează optic pentru a asigura o vedere clară. Este un mecanism fin, reglat biologic, care nu reprezintă o stagnare a dezvoltării.
Ce modificări apar după adolescență?
După circa 13–15 ani, dimensiunea globului ocular devine relativ constantă. În anumite cazuri, precum miopia progresivă, lungimea axială poate continua să crească ușor, însă, în general, structura rămâne stabilă.
În schimb, odată cu procesul de îmbătrânire, apar alte schimbări: cristalinul devine mai groasă și își pierde elasticitatea, ceea ce duce la apariția presbiopiei după 40 de ani, pupila se micșorează, țesuturile din jurul ochilor își pierd fermitatea, iar globul ocular poate părea mai adânc, din cauza modificărilor osoase și a reducerii grăsimii orbitală. Dimensiunea ochiului rămâne, însă, aproape neschimbată.
De ce persistă mitul?
Mitul se menține pentru că este simplu, ușor de reținut și pare logic. Ochii sunt aproape complet funcționali la naștere, creșterea lor fiind modestă în comparație cu dezvoltarea generală a corpului, iar cultura populară repetă această idee fără a o verifica. Exact ca și mitul despre folosirea doar a 10% din capacitatea cerebrală, afirmația despre ochi a devenit o credință transmisă din generație în generație.
Ochii nu rămân la aceeași dimensiune de la naștere până la bătrânețe. Ei crescut semnificativ în primii ani de viață și finalizează dezvoltarea în adolescență. Ceea ce rămâne relativ constant este percepția proporției lor mari în copilărie, ceea ce creează impresia că nu se modifică deloc.
Adevărul este mai subtil: ochii cresc, dar într-un mod discret, aproape imperceptibil pentru observarea de zi cu zi.
