În Zohran Mamdani, alesul primar al New York-ului, idealismul global a găsit un nou lider spiritual. Imaginea sa reprezintă simbolul unui nou radicalism progresist ce combină, dialectic, apelul la marxism și discursul antisemit: promisiunea lui Mamdani este reîmprospătarea unei politici a resentimentelor, cu scopul de a oferi progresismului o altă luptă de clasă, scrie profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir, într-un comentariu publicat astăzi.
Chiar și atunci când părea că această ideologie este în declin, aspirația utopică se reaprinde, asemenea unui memento că nimic nu este atât de atrăgător și motivator precum proiectul de a construi paradisul terestru: egalitatea fără limite și conducerea totalitară reprezintă fundamentele pe care se construiește visul viitorului, alimentat de fanatici ai reorganizării societății.
În Zohran Mamdani, primarul ales al New York-ului, entuziasmul utopic și-a regăsit un nou profet. Figura sa simbolizează noul radicalism progresist care combină, dialectic, revendicările marxiste cu discursul antisemit: ceea ce promite Mamdani este revitalizarea unei politici a resentimentului, pentru a oferi progresismului o nouă luptă de clasă. Distinct de social-democrație și de tradiția democratică rezervată a Americii, Mamdani deschide calea unui nou parcurs. Socialistul său democratic este numele elegant și steril al egalitarismului alimentat de fervorul comunist. În calitate de intelectual și agitator, primarul din New York reprezintă această utopie care nu vrea să devină istorie.
Omul și statul
Ceea ce resping adepții utopiei este prudența în abordarea gradualistă. Fixați pe o utopie a unei umanități ideale, ei aderă la o religie politică a guvernării nelimitate. Pentru acești utopici, statul este un instrument menit să accelereze revoluția societală. Statul trebuie cucerit pentru a elibera omenirea.
Proprietatea și libertățile individuale, economice și politice, devin suspecte în acest univers dedicat emancipării colective. Proprietatea este criticată ca fiind un simptom al excesului, iar socializarea mijloacelor de producție reprezintă soluția pentru a elibera masele populare de exploatare. Ideologia egalitarismului presupune etatismul, ca pârghie fundamentală în transformarea nu doar a societății, ci și a individului însuși.
Astfel, etatismul utopic detestă proprietatea privată, indiferent de amploare: autonomia pe care o oferă reprezintă un obstacol în fața experimentelor ambițioase ale unei administrații vizionare. Noua luptă de clasă contemporană promovează nivelarea și masificarea specifică comunismului. Radicalismul revanșard înseamnă reapariția iluziilor planificării totalitare.
Și cum poate fi contracarat elanul utopic, salutat ca semnul unui viitor strălucitor? Ca în alte dăți, întoarcerea la o politică umană reprezintă soluția pentru a evita rătăcirea. Omul, nu umanitatea abstractă, trebuie să fie în centrul atenției: conducerea nelimitată reprezintă inamicul mortal al libertăților noastre.
Politica la scară umană, fundamentată pe valori din tradiția liberal-conservatoare și democrațică, consideră demnitatea umană ca fiind esența suveranității naturale, pe care statul nu o poate afecta. Demnitatea umană definește limitele și natura politicii: egalitarismul totalitar vizează controlul complet, invocând iluzia mântuirii colective.
Poate miezul politicii la scară umană de azi este refuzul acceptării noilor salvatori, cu etatismul lor disproporționat. Nu se poate concepe demnitate în absența proprietății, instituție care asigură continuitatea tradiției și creșterea prosperității generale, în cadrul supremației legii: economia bazată pe comandă și planificare condamnă la o egalitate de sclavie. Extinderea cât mai largă a proprietății, nu lichidarea acesteia, rămâne calea sugerată de politica echilibrată a unei lumi umane. Lecția ordoliberalismului lui Wilhelm Röpke merită reamintită.
În mod inevitabil, politica la scară umană nu poate incita la emoții mesianice sau la discursuri reînnoitoare. Ea se fundamentează, cu modestie și răbdare, pe instinctul libertății și solidaritatea comunităților locale, ca apărări împotriva statului absolutist. Critica egalitarismului și etatismului nu reprezintă un exercițiu pur intelectual, ci o modalitate de a reafirma și apăra un ordin firesc al destinului nostru.
Ambiția utopică a politicii la scară umană se contracarează prin încrederea fermă în libertate. Oamenii, ființe imperfecte, nu au nevoie de un stat perfect pentru a fi ghidați și educați: guvernarea restrânsă este cadrul organic în care viețile noastre se pot organiza. La fel, răbdarea în fața visului fanatic poate fi răspunsul nostru, doar cu modestie și tenacitate, la nefericirea umană.
*Text publicat inițial pe Contributors.
