Acum patru ani, regizorii Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, împreună cu activistul Tiberiu Boșutar, au fost atacați și agresați în pădure de 12 indivizi, în timp ce documentau tăierile ilegale de arbori. Autoritățile nu au luat măsuri împotriva agresorilor, care sunt cunoscuți, însă neîmpiedicați încă. În filmul documentar „După cioate”, cei doi regizori recompun atât agresiunea care i-a marcat, cât și realitatea unui activism expus riscurilor.
- „Mi-am primit doi pumni în obraji și m-am aruncat într-o groapă pentru a apela la poliție”, rememorează Mihai Dragolea, într-un interviu pentru HotNews.
- „Sunt dezamăgit de consecințe și de faptul că cei vinovați au scăpat nepedepsiți, iar previziunile mea sunt că situația va persista. Din păcate, am anticipat această stare de fapt și am continuat înainte”, povestește Radu Mocanu.
- „După Cioate” / „Tooth and Nail”, regizat de Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Cracovia, va fi lansat în cinematografele din România începând cu 28 noiembrie.
„După cioate” analizează deficiențele mecanismelor de protecție ale statului și vulnerabilitatea celor care apără pădurile. Filmările au avut loc între anii 2021-2023 în Munții Sucevei, prezentând statistici alarmante: „România deține cele mai mari suprafețe de păduri virgine din Uniunea Europeană. Conform Inventarului Forestier Național (2007-2018), anual se exploatau 38,6 milioane de metri cubi de lemn, în timp ce raportările oficiale indică doar 18,6 milioane.”
Frumusețea naturii, surprinsă în imagini, este însă perturbată de rețelele mafiei lemnului și de riscurile la care se expun denunțătorii abuzurilor. Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, alături de activistul Tiberiu Boșutar, sunt victime ale unor astfel de violențe. Cei trei au fost atacați în pădure de către 12 indivizi, li s-au distrus echipamentele de filmare, iar toate înregistrările au fost pierdute. Deși agresorii au fost identificați, cazul rămâne nerezolvat.
Filmul a fost recompus din fragmente, amintiri și înregistrări recuperate, expunând publicului modul în care s-a ajuns aici.
„După Cioate” nu urmărește doar cazul neclintit, ci evidențiază modul în care se naște frica, cum se negociază curajul și cum se pot pierde definitiv încrederea și amintirile, într-o țară în care activismul este însoțit de riscuri personale.
Natura devine un personaj de sine stătător în narațiune, iar Mihai mărturisește că „nu știe dacă are putere de vindecare”, însă îl fascinează „fragmentele de sălbăticie care apar în locuri neașteptate”, în timp ce Radu subliniază faptul că natura „se regenerează dacă îi dai posibilitatea”, însă avertizează că pădurile exploatate intens necesită o „revizuire a modului în care se practică silvicultura”, pentru a rezista presiunilor actuale.
„A fost o experiență intensă”
– Ați început să documentați „haiducii digitali”, oameni simpli care își riscau siguranța pentru a evidenția ilegalitățile din păduri. Ce v-a motivat să urmăriți poveștile lor și cum ați identificat legătura cu propriile experiențe, astfel încât să decideți să le deveniți martor?
– Mihai Gavril Dragolea: Am fost motivați de idealism. Exact cum spuneați, haiducii digitali din Bucovina păreau o mișcare ecologistă autentică, tonalizată direct de la sursă. Am proiectat asupra acestor oameni curajoși dorințele mele, pe vremea aceea fiind foarte preocupat de mediu și păduri. Erau aproape eco-obsedați. Astăzi, lucrurile s-au mai stabilizat, dar am rămas aproape de natură și încerc să petrec cât mai mult timp în mediul natural, însă cu o intensitate mai redusă. M-am regăsit în ei, am proiectat în ei propria motivație și am simțit nevoia să spun povestea lor printr-un film.
– Radu Constantin Mocanu: În 2021, activismul digital era deja foarte prezent online, răspândit în întreaga țară; văzusem aceste transmisiuni live în județele Alba, Suceava, Argeș.
Era de asemenea foarte popular pe Facebook, acolo formându-se o comunitate de urmăritori dedicați. Transmisiunile erau intense, unele surprinzând scene de violență, iar cei care le realizau demonstrau o implicare emoțională profundă – puneau mult suflet în activitate.
Era impresionant efortul lor de a urmări tiruri nocturne, de a asista la transporturi până în zori, sperând că cei care încalcă legea vor fi pedepsiți. Acțiunile lor, inițial online, au atras atenția mass-media și a factorilor politici; deveniseră un fenomen.
– Cum a evoluat percepția voastră despre curaj în timpul filmărilor?
– Mihai: Nu știu, Tibi este un tip curajos. Nu se teme de nimic și spune orice. Eu nu am această determinare. Din curaj am fost implicat și în incidente violente, pentru că cei care ne-au atacat i-au spus lui Tibi să nu mai rețină să se întoarcă în zonă. Dar, fiind plin de mândrie, nu a acceptat amenințările și ne-a adus acolo, unde am avut parte de ceea ce am văzut. Curajul nu a fost suficient.
– Radu: Pe parcurs, nu m-am simțit neapărat curajos; anumite momente riscante mi-au provocat teamă. Poate am fost păcălit de aparenta bravură a celor din jur. În timp, am înțeles că uneori curajul provine din alte motivații.
– Ați colaborat îndeaproape cu Tiberiu Boșutar, o figură centrală și controversată, acum deputat AUR. Cum a fost această experiență de colaborare și de ce ați ales să continuați proiectul și cu perspectiva lui?
– Mihai: A fost o experiență dificilă. La început, eram entuziasmați de personalitatea lui Tiberiu și de imaginea creată de mass-media. Ne-am întâlnit, am realizat filmări. La început, el contacta diferiți oameni pentru diverse denunțuri.
Am participat împreună la mai multe expediții; problema pentru mine a fost că nu înțelegeam motivațiile lui exacte, nici pe ale denunțătorilor. Se părea că exista o serie de rani personale sau conflicte pe care le purta cu el și cu alții, fiind influențat de anumite resentimente legate de trecut. La un moment dat, mi-am luat distanță, dar Radu a continuat să lucreze cu el. În cele din urmă, am fost nevoiți să revenim pentru că, într-o intervenție, a avut loc o confruntare violentă, care ne-a unit totodată.
– Radu: Am filmat cu mai mulți activiști în teren, iar Tiberiu a ajuns în atenția noastră mai târziu. Era deja cunoscut în mediul online și în media, apăruse în materiale precum cele realizate de Recorder. La acea vreme, nu exista o controversă profundă, ci doar o expunere deschisă a activității sale, inclusiv privind exploatarea lemnului și abilitățile de a disimula transporturi ilegale. Era apreciat pentru acuratețea estimărilor și pentru cunoștințele lui despre metodelor de evaziune.
După incidentul cu atacul în pădure, filmul începe cu acel eveniment, apoi prezintă evoluția evenimentelor și contextul de dinainte. Filmul a condensat multiple fire narative, concentrându-se pe atacul din pădure ca punct central, în jurul căruia gravitează celelalte episoade prezentate anterior și ulterior.
„Mi-au fost dați doi pumni în față și am căzut într-o groapă”
– Atacul din pădure a lăsat urme adânci. Cum trăiți cu această experiență astăzi?
– Mihai: Mi-am primit doi pumni în obraji și m-am aruncat într-o groapă pentru a apela la poliție. Eram convins că cei care ne-au atacat îl vor ucide pe Tiberiu, era un sentiment de extremă perilă. Ce mă îngrijorează cel mai mult este inconștiența mea de atunci, că nu aveam informații despre locul respectiv. În zonă era o mină abandonată cu puțuri adânci. Dacă piceam acolo, puteam muri. Acum, odată cu copilul meu, consider că a fost o greșeală periculoasă să mergem acolo.
– Radu: Eu nu-mi amintesc multe despre impactul emoțional, ci mai degrabă filmările mele, realizate cu telefonul, nu îmi amintesc ce s-a întâmplat în acele momente. Imaginile au fost recuperate ulterior, însă momentul respectiv rămâne neclar. Îmi pare rău că cei vinovați nu au fost aduși în fața justiției și intuiesc că situația va rămâne nerezolvată. De altfel, am anticipat această stare de fapt, continuând înainte.
– Cum ați transformat o experiență atât de dureroasă într-un film care transmite mai mult decât trauma în sine?
– Mihai: Radu a avut ideea de a filma momentul plantării unor puieți pe terenul moștenit, ca o formă de terapie și reconstrucție. Am vrut să arăt ceea ce există acolo, într-un loc personal, pe care îl vizitez frecvent. Este un experiment pentru a observa natura lăsată în pace; în film glumește că speră să vadă animale, și chiar acestea apar de-a lungul timpului – toate le-am observat în acea zonă. În plus, am inclus scene cu plante și păsări, încercând să arăt vindecarea naturală.
– Radu: Cred că am urmărit să evidențiem faptul că, în cazul atacatorilor, procesul de justiție nu va avansa prea mult, iar filmul marchează această constatare. În același timp, filmăm și plantarea de copaci ca un simbol al încercării de a repara, acolo unde se poate, corectând răul făcut.
„Înțelepciunea procesului de înțelegere depășește judecata simplistă”
– Ați menționat că realitatea din film se află într-o „zonă gri”, iar oamenii nu sunt absolut buni sau răi. Ce v-a determinat să priviți aceste moralități complexe diferit față de percepția inițială asupra tăierilor ilegale?
– Mihai: Lucrurile sunt adesea mai complexe decât par și nu pot fi reduse la extremități. De exemplu, discursul legat de tăierile ilegale a generat politici care, deși menite să protejeze pădurile, nu întotdeauna sunt benefice naturii.
La o proiecție la Brașov, la Alpin Film Festival, am discutat cu un reprezentant WWF, fost silvicultor, care a ridicat puncte relevante. Mesajul despre tăieri a stimulat o finanțare europeană pentru împăduriri, dar aceste măsuri ignoră comunitățile din zonele montane și de deal, unde pădurile virgine și cvasi-virgine sunt rare. Acolo, localnicii au trăit în armonie cu natura, respectând-o și lucrând cu ea, fără a o supune exploatărilor personalizate. Astăzi, însă, acești oameni sunt considerați infractori, deși nu au voie să taie, fără a primi și compensații, ci doar să fie penalizați, în timp ce fondurile se direcționează către împăduriri generale.
– Radu: Nu cred că această situație trebuie portretizată strict în termeni de bine sau rău. Oamenii sunt complecși și acțiunile lor pot avea motive ascunse, chiar lor înșiși. Într-o poveste, încercăm să plasăm un protagonist, însă realitatea e mai complicată, iar adevărul nu poate fi simplificat în categorii binare. A înțelege complexitatea este mai valoros decât a emite judecăți rapide.
Percepția este influențată și de natura umană: când urmărim un film, devenim mai empatici, ne identificăm cu personaje, dar această relație poate fi iluzorie. În realitate, distanța și obiectivitatea sunt căi mai sănătoase de a înțelege adevărul profund. În final, procesul de înțelegere adevărată este mai bogat decât simpla condamnare. Judecata rapidă oferă o satisfacție temporară, însă duce la pierderea unor nuanțe esențiale ale situației.
– Deși cazul agresiunii nu a fost rezolvat încă și un agresor rămâne neidentificat, cum vă raportați la această realitate?
– Mihai: Într-un proces la Vatra Dornei, polițistul m-a audiat melancolic, comițând ironic, iar avocatul nostru, Silviu Munteanu, a încercat să obțină noi măsuri de audiere. La un moment dat, în timpul unor discuții despre incident, un martor s-a uitat la mine și a râs, fiind fascinat de violența extremă a scenei. Pe stradă, aflat lângă Radu, am văzut un actor cu cap plin de sânge, reminiscent de scene din „Blood Meridian”. Înțeleg frustrarea și impasul sistemului.
– Radu Mocanu: Autorul atacului care m-a lovit nu a fost identificat, deși în filmul cu Tiberiu există o înregistrare clară a persoanei care spune că el a spart camera de filmare. Avocatul nostru a solicitat verificarea vocii în alte porțiuni ale înregistrării și, în cele din urmă, atacatorul și-a retractat afirmația, probabil conștient de riscuri. Situația rămâne dificilă, iar justiția nu a făcut progrese în acest caz.
„Adevărul are o forță terapeutică, dar ne întrebăm dacă suntem pregătiți pentru el”
– Cum percepeți rolul autorităților în această problemă, atât în cazul voastru, cât și în combaterea tăierilor ilegale? Credeți că situația s-a îmbunătățit sau sistemul de protecție este afectat de corupție?
– Radu: Am urmărit în ultimele ani evoluțiile legislative și media, constatând că cea mai necesară schimbare este ca societatea să aibă o relație diferită cu natura – să o respecte ca fiind un patrimoniu, nu doar o resursă economică de exploatat. De asemenea, integral, trebuie să îi redăm pădurii dreptul de a exista în mod natural. În Uniunea Europeană există inițiative cum ar fi „Nature Restoration Law”, menite să sprijine aceste eforturi.
– Menționam că „în România, apărarea pădurilor înseamnă riscuri personale”. În aceste condiții, cum își păstrează actorii și activiștii această vigilantă și curajul de a lupta pentru pădure? Ce recomandări le oferiți?
– Mihai: Să fie bine pregătiți, să cunoască zona și oamenii localnici, să nu plece fără informare amăgitoare. Să fie atent și să evite riscurile inutile. Natura e imprevizibilă, iar oamenii pot fi periculoși. Înțelepciunea şi precauția sunt esențiale în aceste misiuni.
– Radu: Să colaboreze cu organizații de mediu, să respecte legea și să folosească expertiza profesională. Să nu acționeze singuri, ci în grupuri organizate, cu sprijinul specialiștilor, avocaților și voluntarilor, pentru a-și proteja atât integritatea, cât și cauza. În plus, e important să mențină limite clare între activism și risc inutil, evitând reacțiile emoționale necontrolate. Într-o mișcare civică, structura organizațională și respectarea cadrului legal sunt esențiale pentru succes și siguranță.
– Cu ce lecții ați rămas după realizarea filmului „După Cioate”? Ce v-a învățat despre frică, despre adevăr, despre oameni și despre modul de a adopta adevărul într-o societate care adesea îl pedepseste?
– Mihai: Frica poate fi un indicator sănătos, dacă o gestionăm corect. În ceea ce privește filmul, am descoperit că personajele pot deveni aliați sau prieteni dacă le oferim încredere și sinceritate. Despre oameni, am înțeles mai bine complexitatea comportamentelor. Adevărul se poate spune și atunci când capturezi propria ta vulnerabilitate și conștientizezi propriile greșeli, chiar dacă uneori par incomode.
– Radu: Adevărul are o forță terapeutică și purificatoare, însă trebuie să fim conștienți dacă suntem cu adevărat pregătiți să-l îmbrățișăm. Adevărul poate curăța dar și răni, iar fiecare trebuie să-și asume această dualitate. Într-o societate, adevărul devine o provocare pentru acceptare și schimbare; dacă nu suntem pregătiți, îl evităm sau îl manipulăm, ceea ce duce la iluzia unei realități controlabile. Însa, în adâncul nostru, cunoașterea adevărului poate duce la progresul personal și colectiv, dacă e întâmpinată cu deschidere și curaj sincer.
