În prezent, se dezbate mult despre pensii, mai ales despre fondurile din Pilonul II și despre modalitățile de retragere a acestora. Iată o scurtă poveste despre acest subiect.
Printre cărțile mele polițiste preferate se află și „Un buzunar plin de secară”, de Agatha Christie. Este un roman polițist clasic, în care o detectivă investighează o serie de crime stranii într-o familie bogată din Anglia.
Totul începe cu decesul brusc al unui magnat cu o reputație dubioasă. Autopsia relevă că bărbatul a fost otrăvit. Misterul se adâncește când soția și servitoarea acestuia sunt de asemenea omorâte, în moduri care amintesc de un celebru cântec pentru copii englezesc („Sing a Song of Sixpence”), în care apare expresia „un buzunar plin de secară”.
Cazul în sine este ingenios, dar titlul m-a intrigat, detașându-mă de absurdul cântecelului „Sing a Song of Sixpence”.
Am gustat și eu secara în copilărie. Are un gust ușor picant, ușor amar și pământos, cu accente de nuci.
Și astăzi, din când în când, îmi cumpăr pâine de secară.
Secara are originea în Turcia modernă, însă azi simbolizează culturile alimentare nordice ale Europei – o cereală rezistentă, care prosperă în climatele aspre ale nordului, acolo unde grâul crește mai greu. Rusia este cel mai mare consumator de secară, în timp ce Polonia are cel mai mare consum pe locuitor și este și cel mai mare exportator de cereale, potrivit datelor „Edible Economics”.
Cu toate acestea, Germania conduce producția mondială de secară, depășind cu 33% producția celui mai apropiat concurent, Polonia.
„Alianța fierului și a secarei” este termenul folosit pentru o alianță mediată de Otto von Bismarck, primul cancelar al Germaniei unite, între nobilii prusaci și noii capitaliști din industria grea, concentrați în Renania de Vest. (Sursă: Enciclopedia Britannica – Otto von Bismarck, studii istorice/jurnalistice – de exemplu, Deutsche Historische Museum – secțiuni dedicate Bismarck și „Eisen und Roggen”, precum și enciclopedii germane de istorie economică).
Cum a creat Bismarck un nou bloc de putere protecționist
În 1879, Bismarck și-a abandonat partenerii de coaliție, liberalii, care susțineau comerțul liber. El a creat un bloc de putere protecționist, determinând nobilii producători de secară să sprijine protecția tarifară pentru noile industrii grele din Renania, care concureau cu producătorii britanici. Pentru a realiza aceasta, le-a oferit protecție împotriva cerealelor americane ieftine, care inundau piețele europene.
Această alianță între producătorii de secară și de fier, mediată de „Cancelarul de Fier”, a propulsat economia germană. A permis noilor industrii grele să se dezvolte în spatele unor bariere protectoare, ajungând în final la nivelul principalilor producători europeni.
Moștenirea lui Bismarck nu se limitează la dezvoltarea industrială germană. A avut un impact mult mai vast – și mult mai durabil – asupra implementării statului de binefacere.
Moștenirea lui Bismarck
Mulți consideră statul de binefacere un produs al forțelor politice „progresiste”, dar, de fapt, Otto von Bismarck l-a creat primul.
În 1871, la scurt timp după unificarea Germaniei, Bismarck a introdus un program de asigurări care proteja muncitorii de accidentele de muncă. Deși acoperea doar o parte a lucrătorilor, a fost prima formă de asigurare socială din lume.
Consolidându-și puterea, Bismarck a accelerat eforturile pentru măsuri de protecție socială, introducând asigurarea publică de sănătate în 1883 și o pensie publică în 1889.
În 1884, și-a extins asigurarea anterioară împotriva accidentelor de muncă pentru toți lucrătorii. Germania nu a reușit să introducă prima asigurare de șomaj (această onoare revenind Franței).
Bismarck înțelegea importanța protecției sociale
Bismarck nu a introdus statul de binefacere din motive ideologice „socialiste”. A fost, dimpotrivă, un adversar al socialismului. Între 1878 și 1888, a restricționat activitățile Partidului Social Democrat. Era pe deplin conștient că, dacă muncitorii nu erau protejați de șocurile vieții (accidente, boli, bătrânețe, șomaj), ar fi fost atrași de socialism.
Așadar, Bismarck a inițiat aceste programe de asistență socială pentru a limita atracția ideologiei socialiste.
După al Doilea Război Mondial, multe partide de centru-dreapta europene au adoptat statul de binefacere, conștiente de necesitatea securității cetățenilor pentru stabilitatea politică.
Beneficiile sociale nu sunt gratuite. Toată lumea contribuie
Multe beneficii sociale se finanțează prin contribuții la asigurări sociale – plăți legate de scheme publice de asigurări pentru cheltuieli precum bătrânețea sau șomajul – plătite de majoritatea contribuabililor.
De exemplu, în Marea Britanie, datorită asigurării de sănătate naționale, nu plătiți direct pentru servicii medicale. Costul acestora este acoperit de impozite și contribuțiile la asigurări sociale.
Statul de binefacere poate fi văzut ca un pachet de asigurări sociale, achiziționat în comun de toți cetățenii, pentru a acoperi posibilele nevoi ale fiecăruia. Are (sau nu) un element de redistribuire a veniturilor, în funcție de concepția sistemului fiscal.
Ideea statului de binefacere este ca toți cetățenii, prin achiziție în vrac, să primească același pachet de asigurări la un preț mai mic. Această abordare poate fi ilustrată comparând costul asistenței medicale în Statele Unite, singura țară bogată fără asigurare publică de sănătate universală, cu cel din alte țări bogate.
Prosperitatea țărilor bogate se datorează, printre altele, și secarei
Ca procent din PIB, SUA cheltuiește mult mai mult pe asistență medicală decât alte țări bogate. Comparativ, țara are rezultate medicale mai slabe în lumea bogată, ceea ce demonstrează costul mai ridicat al sănătății în SUA. O cauză importantă a acestui fapt este sistemul american fragmentat de sănătate.
Oamenilor din țările bogate le datorăm securitatea – și prosperitatea – unei cereale umile și rezistente, deseori subestimată față de grâu. Căci fără protecția producătorilor prusaci de secară, Bismarck nu ar fi putut crea alianța politică care a condus la primul stat de binefacere din lume.
