„Am luat decizia de a menţine plafonarea preţurilor la alimente pentru încă 6 luni. Această decizie a fost luată în urma discuţiilor din cadrul coaliţiei, dar şi a discuţiilor cu reţelele comerciale şi producătorii”, a anunţat prim-ministrul Ilie Bolojan. De 4000 de ani, omenirea limitează preţurile şi tot nu înţelege că această măsură nu funcţionează, conform surselor economice.
În 1892, arheologul francez Henri Pognon a făcut o descoperire importantă la câteva zeci de kilometri nord-est de Bagdad: ruinele anticului oraş-stat Eshnunna.
Deşi excavată zeci de ani mai târziu de o echipă arheologică condusă de egiptologul olandez Henri Frankfort, a fost una dintre descoperirile majore ale secolului, dezvăluind secretele unui oraş mesopotamian ascuns de milenii.
Printre secretele descoperite pe tăbliţele cuneiforme se număra şi faptul că Eshnunna aplica controale ale preţurilor, cea mai veche înregistrare istorică a limitării preţurilor:
1 seah (şi) 2 qa de ulei de susan sunt (evaluat) la 1 siclu de argint… Chiria pentru un car cu boi şi conducător este de 1 massiktum (şi) 4 seah de orz. Dacă este (plătită în) argint, chiria este de o treime dintr-un siclu. El trebuie să-l conducă toată ziua.
Controlul preţurilor impus de Eshnunna precede cu câteva secole Codul lui Hammurabi (1755–1750 î.Hr.), o altă sursă istorică binecunoscută din Babilonul antic, considerat de specialişti un „labirint de reglementări de control al preţurilor”.
Acest fapt ar putea explica de ce Primul Imperiu Babilonian a eşuat cu aproape o mie de ani înainte ca poetul grec Homer să povestească despre Războiul Troian. Controlul preţurilor nu funcţionează.
O scurtă istorie a controlului preţurilor
Grecii antici, cunoscuţi pentru poezia lor, au întâmpinat aceleaşi dificultăţi economice legate de fixarea preţurilor ca şi conducătorii din Eshnunna.
În anul 388 î.Hr., preţurile la cereale din Atena au intrat în haos – parţial din cauza reglementărilor complexe privind producţia agricolă şi comerţul, incluzând o „armată de inspectori ai cerealelor”, ale căror sarcini îi revenea de a stabili preţurile la un nivel considerat drept “just”. Sancţiunea pentru cei care încălcau aceste controale era pedeapsa capitală, determinând numeroşi comercianţi de cereale să se confrunte cu judecata şi pedeapsa atunci când se descoperea că «acumulare» grânele în perioade de lipsuri (de multe ori provocate artificial).
Imperiul atenian a dispărut când Roma a încercat o strategie similară de control al preţurilor, la o scară mai vastă, şapte sute de ani mai târziu. În anul 301 d.Hr., împăratul Dioclețian a emis Edictul său privind prețurile maxime, fixând preţuri pentru o gamă largă de produse, de la alimente şi textile la salarii, cu ameninţarea cu pedeapsa capitală pentru încălcări. Comercianţii au reacţionat în mod predictibil.
„Oamenii au încetat să mai aducă bunuri la piaţă, întrucât nu puteau obţine un preţ rezonabil”, a scris un istoric. Nu reprezintă o coincidenţă faptul că imperiul Romei a urmat aceeaşi soartă ca şi cel atenian (deşi jumătatea estică a supravieţuit pentru încă un mileniu).
Controlul prețurilor a transformat o penurie de alimente într-o criză alimentară
Și există exemplul coloniei britanice Bengal, situată în nord-estul Indiei. Puțini oameni își amintesc astăzi de foametea din Bengal din 1770, ceea ce este surprinzător, având în vedere că aproximativ 10 milioane de oameni au murit, aproximativ o treime din populația sa.
În timp ce mulți au atribuit foametea catastrofelor naturale, Adam Smith, în „Avuția națiunilor”, a observat că controlul prețurilor a contribuit la agravarea situației.
„Seceta din Bengal, de acum câțiva ani, ar fi putut probabil să provoace o lipsă foarte mare. Niște reglementări nepotrivite, niște restricții imprudente, impuse de funcționarii Companiei Indiilor Orientale asupra comerțului cu orez, au contribuit, poate, la transformarea acestei lipse într-o criză alimentară.”
Când guvernul, pentru a rezolva dificultăţile cauzate de o penurie, ordonă tuturor negustorilor să vândă produse la un preţ considerat rezonabil, fie îi împiedică să le aducă la piaţă, fie, în caz contrar, îi determină pe consumatori să le consume rapid, rezultând o criză alimentară înainte de sfârşitul sezonului.
Să nu uităm de Revoluția Franceză, unde, în 1793, liderii au adoptat Legea Maximului General, o serie de controale ale preţurilor menite să limiteze „exagerarea preţurilor”.
Istoricul american Andrew Dickson White (1832-1918) a explicat consecințele acestei politici.
„Primul rezultat al legii [preţurilor] maxime a fost că fermierii au evitat să livreze produse la preţurile fixate, ceea ce a agravat penuria”, a scris White.
Semnale de preț
Astăzi, cunoaştem, datorită teoriei economice, că controlul preţurilor este o măsură ineficientă.
Economia arată că preţurile sunt semnale importante ale pieţei. Preţurile ridicate, deşi pot fi neplăcute pentru consumatori, semnalizează producătorilor oportunitatea de profit, stimulând producţia şi investiţiile. De asemenea, semnalizează consumatorilor că un bun este rar, ceea ce îi determină să îl utilizeze mai eficient.
Să luăm cazul benzinei. Dacă preţul ar fi fixat la un nivel mult prea ridicat, probabil că oamenii ar conduce mai rar. Preţul înalt semnalează producătorilor oportunităţi de profit, stimulând şi activitatea de investiţii, conducând, eventual, la scăderea preţului în viitor.
Stabilirea unui preţ artificial scăzut pentru benzină ar transmite semnale necorecte atât consumatorilor, cât şi producătorilor. Preţul scăzut descurajează investiţiile în sectorul energetic şi încurajează consumul, ducând la o penurie.
Exact aceleaşi fenomene s-au observat la introducerea unor controale ale preţurilor la benzină în anii 1970, ducând la penurii şi disfuncţionalităţi majore ale sistemului energetic.
