În România, poți avea orice profesie: influencer, manipulator sau consultant în domenii fără specific. Dar artist? Mai bine nu. Artistul se află mereu pe ultimul loc, cu cel mai mic buget și cel mai mare sacrificiu. Uneori, este apreciat doar după ce părăsește țara. Alteori, doar după ce decedează. Iar de cele mai multe ori, nici atunci nu primește recunoaștere. Astăzi ne amintim o poveste veche de peste 15 ani, atât de absurdă încât pare ficțională. Vara în care balerinii din Constanța au rămas fără salarii. La mare. În plin sezon. Căci, auzim uneori, de ce ne trebuie balet, când avem plajă?
Artistul român: doar pentru aplauze și recunoaștere
Există o regulă nescrisă, dar respectată cu strictețe: „Ăla? E artist. Ce contează.”
Artistul român este valoros pentru reprezentarea la festivaluri, pentru promovarea imaginii țării în Europa, sau pentru a emoționa în cadrul spectacolurilor de duminică seara. Însă când vine vorba de salariu, chirie, hrană sau medicamente, trebuie să se descurce din propria vocație.
Cazul Constanța: balerini fără remunerație, soare strălucitor
Cu peste 15 ani în urmă, la Teatrul de Operă și Balet Oleg Danovski, a avut loc un incident care pare ireal sau desprins din filme clasice, tragi-comedii. Consiliul Local a „uitat” să aloce fonduri pentru plata salariilor artiștilor.
Nu pentru o lună. Nu cu întârziere. Pur și simplu, au uitat. Rezultatul? În plină vară, balerinii au rămas fără salarii. Cu venituri mici, asemănătoare unei pensii mizerabile și rușinoase.
Ce rol au balerinii la mare?
Este mentalitatea pe care nu o exprimă direct, dar artiștii o resimt adesea pe propria lor piele. La mare sunt turiști, cluburi, terase. Dar ce rost au baletul?
Însă balerinii nu sunt decor. Sunt profesioniști. Cu antrenamente zilnice, diete stricte și corpuri supuse uzurii mai rapide decât cele ale angajaților de birou.
În acea vară, din cauza lipsei fondurilor, artiștii au primit doar 20-30% din salariu, din resurse proprii. Ca o formă de măsură administrativă de milă. În instituții mai mari, acolo unde respectul pentru artiști este prioritar, se acorda bonusuri de 20-30%.
Astfel, aproape 300 de angajați au fost puși în situația de a trăi o lună întreagă cu resurse minimale. Restul? „Se va rezolva”.
Presă relata atunci că, odată contactați, oficialii păreau sincer surprinși: „Aaaa, da, știm, probabil se va rezolva”.
Probabil. Poate. La următoarea ședință. Nu te poți abține să nu te întrebi, dacă se știa că nu sunt fonduri, de ce problema nu a fost prioritară? Răspunsul e simplu și dureros: nu era importantă!
Spectacole gratuite, condiții inadecvate
Mai mult, în acei ani, balerinii evoluau vara la Cazinoul din Mamaia, oferind spectacole publicului. Erau vremuri faste pentru litoralul nostru. Însă,balerinii nu primeau plată suplimentară, ci doar un fel de voluntariat mascat, cu facilități minime. Un autocar îi transporta, dar nu exista nici măcar un grup sanitar amenajat în apropierea scenei de pe faleză. Respect minim!
Un balerin debutant câștiga salariul minim pe economie, iar artista cu experiență doar puțin peste.
Cel mai trist este că orele de repetiție îi împiedicau pe balerini să își găsească un al doilea loc de muncă. Nu puteau lipsi de la repetiții. Cu spectacole la solist, improvizațiile erau dificile. Mulți dintre artiști erau sprijiniți de părinți, iar alții renunțau.
Deși unele condiții s-au ameliorat în ultimii ani, povestea balerinilor fără salariu reprezintă un simptom. O mostră clară a modului în care România tratează artiștii: cu aplauze și indiferență. Îi laudăm doar după plecare. Îi regretăm după ce încetează activitatea. Dar în timpul vieții, trebuie să se descurce.
Ne întrebăm uneori, chiar și în mod public, de ce sectorul cultural se deteriorază treptat, ca un balerin obosit care părăsește scena fără aplauze.
