Am observat numeroase omagii aduse lui Mircea Lucescu în aceste zile. Însă, cel mai sincer omagiu rămâne o poveste adevărată, din suflet de rapidist. Pentru că, în ultimele decenii, Mircea Lucescu a avut o influență semnificativă asupra noastră, a fanilor Rapidului. A fost figura care ne-a ajutat să ne vizualizăm visurile cu ochii minții.
Binecuvântarea și blestemul de a fi fan Rapid
Să fii fan Rapid reprezintă o binecuvântare, dar și o povară. Entuziaștii giuleșteni resimt aceste două fațete cel mai bine. Totul pornește adesea din familie, fie din tată, fie din bunic. Tatăl meu nu era pasionat de fotbal, însă, bunicul meu, muncitor la fabrica de pompe din apropierea Oborului, Aversa, era un mare iubitor al echipei Rapid. Din păcate, eu nu l-am prins în perioada în care mergea la meciuri. Încet oprise, fiind destul de în vârstă, dar îmi amintesc și acum de radioul Gloria, de meciurile Rapidului și de vocea inconfundabilă a lui Ilie Dobre. Am crescut apoi, și am început să ies cu băieții la fotbal în fața blocului. Steaua, Dinamo erau echipele dominante înainte de 1990, iar aceste preferințe s-au păstrat și în primii ani de după 1990.
George Copos — un antreprenor avizat, dar economic
Apariția lui George Copos a început să transforme echipa. Cunoscut pentru zgârcenia sa caracteristică, această trăsătură a fost dublată și de o inteligență remarcabilă. Niciodată nu puteai să-l păcălești pe Copos. A început să investească masiv în clubul Rapid București. Transferuri, antrenori, selecții, precum Hizo, Țiți Dumitriu și, mai apoi, Mircea Lucescu. O lumină s-a aprins în Giulești odată cu sosirea sa. Trebuie să menționez că nu obișnuiam să merg la meciuri, dar prima dată când am participat la unul, am fost dus, întâmplător, de un suporteri dinamoviști. Era meciul Rapid cu Dinamo în semifinalele Cupei României. Curiozitatea și iubirea pentru Rapid au fost motivele pentru care am acceptat invitația prietenului meu. Îmi propusesem să văd cum este la un meci în timpul zilei.
Poveștile adevărate ale bunicului devin realitate
Însă, soarta, înțeleaptă și uneori dură, a avut alte planuri. Prietenul meu s-a rătăcit și, iată-ne în peluza rapidistă. Poate că am dorit foarte mult să fiu acolo și, printr-o întâmplare norocoasă, am ajuns în mijlocul fanilor. Am rămas fascinat de atmosfera intensă: confetti, role de hârtie, torțe, tobe, cântece. Am înțeles că acolo îmi este locul. În Bucureștiul anilor ’90, am descoperit o oază de culoare și emoție, care ne transfigura de la dezamăgire la extaz. Meciul s-a încheiat cu victoria Rapidului.
În zilele următoare, am studiat tot ce ținea de campionat și clasația echipei noastre, am mers la bunicul și mi-a povestit toate detaliile, inclusiv despre încercările de a obține titlul care îl oprimise de peste 30 de ani. Astfel, am aflat despre perioada comunistă, despre legendele și poveștile clubului Giulești. A venit apoi dezamăgirea meciului cu Steaua pe teren propriu, câștigat de noi, dar pierdut la final cu un gol marcat de Ciocoiu, în minutul 90. A fost un moment deosebit pentru noi! A urmat o altă deziluzie în partida directă de la Craiova, unde, în ciuda eforturilor, am pierdut titlul, afectat și de decizii de arbitraj. Dar, pentru consolare, am câștigat finala Cupei României contra aceleiași formații. În mijlocul acestor evenimente, cel mai important a fost Mircea Lucescu. Îmi amintesc încântarea și încrederea pe care o aveam privind acea figură în negru, cu păr alb, la marginea băncii de rezerve, fiind sigur că orice ar gândi, nea Mircea, ceea ce face.
Sezonul pentru titlu
Un sezon decisiv, plin de emoții. În peluza vișinie, am avut parte de cel mai memorabil meci Rapid – Steaua, cu scor 3-0 pentru Rapid. Îmi amintesc golul lui Sergiu Radu, care a driblat toți adversarii și portarul, apoi a înscris în poarta goală. De asemenea, obișnuia să spun steliștilor după meci: „a scos mingea limba la portar!” După această victorie, a urmat o dezamăgire, când Dinamo ne-a învins în ultimul minut, în timp ce Cornel Dinu, rivalul de-o viață al lui Mircea Lucescu, ne-a aruncat prosopul. Campionatul părea pierdut, iar lupta pentru titlu, se anunța o confruntare directă între cele două mari rivale.
În decembrie, Mircea Lucescu a părăsit echipa, lăsând-o pe un nivel înalt, cu diferențe minore între Rapid și Dinamo. El a avut oportunitatea de a antrena echipa Internazionale Milano, pentru câteva luni. Următoarea etapă a fost meciul de pe Ghencea, împotriva Stelei, care ne-a fost favorabil, egalul păcălind planurile adversarilor, însă echipa bucureșteană încerca să sprijine rivalii din Dinamo.
Meciul decisiv pentru titlu
Urma confruntarea crucială: Rapid vs. Dinamo. În tribune, suporterii au fost plini de speranță. Am pictat și am creat steaguri, inclusiv unul cu cei doi câini legendari, Lupescu și Dinu. Dinu, un dalmațian pătat, cu un trabuc în gură, simbolizând boala sa, și Lupescu, un câine german, simbolizând trecutul jucătorului. Sentimentele și emoțiile nu pot fi exprimate în cuvinte, dar golul din prima repriză al lui Pancu ne-a adus în extaz. Mircea Lucescu, Pancu și Lupu au fost în centrul fervorii.
Celebrul titlu după 32 de ani
Și, în sfârșit, a venit ziua mult așteptată: câștigarea titlului după trei decenii. Norocul a făcut ca ultimul meci al campionatului să aibă loc pe Giulești, în compania Craiovei, echipa care ne furase titlul în urmă cu un an. Atmosfera a fost electrizantă, cu tensiune și emoție. Stadionul era arhiplin, chiar un vulcan gata să erupe. O mulțime de suporteri plângeau de bucurie. Îmi amintesc de un bătrân, similar bunicului meu, care s-a rugat și a plâns atunci când s-a fluierat finalul, căzând în genunchi. Dacă am fi avut tehnologia de azi, aceste momente ar fi fost filmate și păstrate ca amintiri unice. Totul a fost irepetabil.
Mircea Lucescu ne-a învățat să credem din nou în noi, să sperăm și să luptăm pentru visurile noastre. El a fost cel care ne-a adus un titlu după 32 de ani și ne-a reamintit importanța performanței. Despre acea perioadă, aș putea scrie o carte întreagă. Este sigur că nimeni nu va simți adevărata emoție pe care o purtăm pentru Mircea Lucescu în comparație cu alte formații câștigătoare. Pentru noi, a fost și rămâne un simbol: cel care ne-a redat speranța și mândria.
„După meci, extazul a cuprins întreaga suflare. La berăria Giuleștina, atmosfera s-a transformat într-un adevărat carnaval, stadionul devenit pietonal, ca la Revoluție, iar pe gazon dansul și veselia au durat până spre miezul nopții. Mulți suporteri, deși aveau abonamente, nu au mai putut intra, arena fiind plină până la ultimul loc.”
Mulțumim, Mircea Lucescu! O parte din tine rămâne mereu pe Giulești: silueta aceea în palton negru, cravată, la marginea bancii de rezervă…
