La începutul anilor 2000, într-o Românie abia ieșită din tranziție, în care autoritățile nu aveau claritate asupra resurselor și pierderilor, un octogenar bucureștean se pregătea să realizeze un proiect inedit: să construiască un OZN românesc. Nu era o glumă, nu era un pamflet și nici un film SF de garaj. Era un proiect brevetat la OSIM, realizat cu calcule tehnice, cu mercur, cu medalii obținute în mod neașteptat de oficiali și cu o ambiție uriașă: să revoluționeze aerodinamica, transportul și chiar războiul modern. Într-o țară în care bicicletele nu depășeau 50 km/h, cineva promitea 120 km/h. Și nu se oprea aici.
Un OZN românesc, inspirat dintr-un mecanism simplu
Totul începe, aproape poetic, de la o roată de fântână. Robert Eracle Iarca, pensionar, fost cercetător și inventator cu experiență vastă, observa că, cu cât diametrul unei roți este mai mare, cu atât forța necesară este mai redusă. De aici a derivat ideea de a amplifica energia unui motor folosind câmpul gravitațional al Pământului, fiind o pasionată evoluție a unor concepte din anii ’80, atunci când lucra la Institutul de Tehnică de Calcul. Pentru securitate, și-a montat sistemul pe o bicicletă, nu pentru plăcere sau sport.
Sistemul era ingenios, iar conform calculelor sale, revoluționar: un motor electric mic, două brațe, o roată, o volantă și un impuls amplificat de două ori față de sistemele convenționale. Rezultatul? O bicicletă capabilă să atingă viteze de la 56 km/h până la 120 km/h. Într-o eră în care viteza depindea de combustibil, Iarca vorbea deja despre vehicule electrice competitive și despre o industrie auto transformată radical. Brevetul său a fost obținut în 1992, dar a fost clasificat secret la nivel național, statul român plătind ulterior o sumă considerabilă pentru păstrarea confidențialității.
Medalii, oficiali și obstacole burocratice
În 1993, Iarca află întâmplător că invenția sa a câștigat medalia de aur la o expoziție internațională la Bruxelles, în valoare de 35.000 de dolari, deși nu fusese prezent fizic. Medalia și premiul au fost ridicate de către oficialul Dumitru Palade, ministrul cercetării, care a explicat vag belgienilor că invenția aparține unui inginer bucureștean. Urmează întâlniri, amenințări cu acțiuni legale, promisiuni de finanțare, acte semnate și, în cele din urmă, dificultățile specifice tranziției post-comuniste: un jurist i-a spus că pentru a primi fondurile trebuie să „spectreze” anumite oficialități – o sumă semnificativă, aproape jumătate din suma totală, fiind plătită ca și „anturaj”. Iarca a respins condițiile și a plecat. Nici Petre Roman, nici Victor Ciorbea sau alte personalități politice nu au făcut nimic, iar proiectul a rămas nefinalizat, în timp ce Fabricile de biciclete nu au vrut să-și adapteze fluxul pentru o invenție „prea costisitoare”.
De la bicicletă la tehnologie avansată
Transferul de la bicicletă la un vehicul cu tehnologie avansată a venit odată cu cercetarea pe mercur. Inventatorul susține că motorul cu mercur a fost testat cu rezultate spectaculoase: dispozitivul ar fi putut fi lansat spre cer și apoi pierdut. Cu ajutorul sistemului de amplificare, aceste motoare ar putea permite vehiculelor să atingă viteze inimaginabile. Conform afirmatiilor sale, cu cinci astfel de motoare, un vehicul spațial s-ar putea deplasa prin distanțe interstelare mult mai rapid decât rachetele existente. În domeniul militar, aceste tehnologii ar putea duce la rachete balistice capabile să traverseze continentul în doar trei minute, în loc de 20-30 de minute. Iarca a menționat că, dacă patentul său ar fi fost vândut Serbiei, aceasta ar putea ataca Statele Unite fără reacție din partea Pentagonului.
Figuri și teorii despre extraterestri
În paralel, a apărut alt personaj relevant: inginerul Grigore Nica, născut în 1946, pasionat de zbor încă din copilărie, aeromodelist, absolvent de Politehnică, cercetător în domeniul metalurgiei și inventor dedicat ideii de a anula gravitația. Nica discută despre discuri zburătoare, forța centrifugă, energia cinetică și propulsia prin „aruncări segmențiale”. În 2000, el a avut discuții cu unități militare și institute de cercetare din domeniu. Între timp, a fost invitat în Statele Unite ale Americii să participe la studii privind viața extraterestră și susține că Pământul este monitorizat discret de ființe din alte lumi, intervenind pentru a preveni conflicte globale. Relatări despre OZN-uri, apariții inexplicabile, apariții de aparate autonome și lumininose misterioase completează această poveste.
O Românie cu perspective diferite
Privite din prezent, aceste episoade par o combinație de genialitate, paranoia, SF și birocrație absurdă. Totuși, în anul 2000, ele erau tratate cu seriozitate: existau brevete, discuții cu oficiali, cu markeri pentru cercetare avansată. Se observa un tipar: inventatorul român, adesea singur și neînțeles, refuzând să-și vândă ideile în exterior și sperând în ultimul moment ca statul să-l sprijine. OZN-ul românesc nu a fost niciodată lansat oficial, însă povestea sa reflectă mai mult despre vremurile acelor ani, despre frică, corupție, lipsă de viziune și situația în care adesea realitatea depășește ficțiunea.
Rezumând, aceste experiențe evidențiază limita dintre inovare și birocrație, în contextul unei țări în tranziție.
