Ani de activitate academică au fost compromiși prin plagiat, intimidarea celor care au semnalat aceste acte, și blocarea carierei unor persoane. Descoperirea plagiatului și a unor cazuri de abuz sau hărțuire durează ani întregi și pune universitățile și comisiile de etică la încercare, a declarat profesorul universitar Marian Popescu, expert în etică și integritate academică. El abordează o problemă sensibilă, despre care recunoaște că nu va fi la gustul tuturor.
- Marian Popescu, profesor la Universitatea București, a condus Comisia de Etică care a demonstrat cazuri de plagiat.
- Este fondatorul Centrului de Acțiune, Resurse și Formare pentru Integritate Academică al Universității din București (CARFIA).
Ce urmează să scriu nu va fi plăcut tuturor. Poate părea inacceptabil și va provoca reacții în mediul academic, care deseori este lent și ineficient în a reacționa. Totuși, aș dori să analizăm împreună dacă putem adopta o poziție justă referitoare la frauda, înșelăciunea și furtul din mediul academic.
„Știu ce înseamnă vulnerabilitatea unei universități prin plagiat și abuz sexual”
Din 2012, când am condus Comisia de etică a Universității București, până în 2016, am început să observ latura întunecată a mediului academic, respectiv abaterile de la normele academice. În calitate de student, la Filologia bucureșteană, am fost educat în privința corectitudinii și onestității în cercetare. Chiar dacă am observat accidental plagiatul unui profesor celebru la acea vreme, pentru mine și generația mea, aceasta a fost norma: citarea corectă, atribuirea autorilor și o bibliografie corectă.
În 2017, am înființat Centrul de integritate al Universității București (CARFIA), iar în anul următor am devenit membru al Biroului Institutului de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic de la Geneva (IRAFPA), unde am contribuit la dezvoltarea unui nou domeniu: Științele Integrității.
Aici mă opresc. Vreau să subliniez că înțeleg complet vulnerabilitatea unei universități, determinată, în principal, de plagiat (inclusiv fabricarea și manipularea datelor, furtul de baze de date, falsificarea CV-urilor), și de abuzul sexual.
Ca și în alte țări, mediul academic din România cunoaște asemenea probleme. Modul în care atât universitățile, cât și justiția le gestionează este, deseori, imperfect și nesatisfăcător, cu toate că s-au făcut pași în direcția corectării acestei situații.
„Nu există un registru privind frauda academică”
La angajare, se cere cazierul. În alte țări, angajatorul contactează autoritățile competente pentru a obține informații. În universități, însă, puțini știu că se cere un document emis în baza legii privind persoanele care au comis infracțiuni sexuale. Această obligație a apărut ca urmare a unor investigații și denunțuri din partea unor organizații non-guvernamentale.
Legea obligă candidații să demonstreze că nu sunt înregistrați în acest registru, garantând astfel că respectă normele de conduită prevăzute în Carta și Codul de etică al universității sau în Legea Educației.
Dacă un cercetător este identificat ca plagiator sau autor al altor fraude academice, el poate evita sancțiunile prin transfer sau plecarea la o altă instituție. Rareori este concediat, în funcție și de clauzele contractuale. Dar cei care-l angajează ulterior nu știu despre trecutul său, acordându-i credit, granturi etc. Acest ciclu se repetă.
Nu există un registru național privind frauda academică. Singurul instrument existent este o bază de date cu suspiciuni de plagiat, platforma plagiat.ro. Deși incomplete, datele arată că foarte puține titluri de doctorat au fost retrase.
Comisiile de etică ale universităților românești abordează în mod divers cazurile de plagiat și soluționarea lor, cu puține detalii și fără un rezultat clar. Nu se cunoaște dacă toate rezultatele investigate au condus la retragerea titlului.
O operațiune prost concepută
Turbulențele din sistemul de învățământ superior au contribuit la crearea unor situații neclare privind plagiatul, responsabilitățile și acțiunile academice. Deși au trecut mai bine de trei ani de la alocarea de fonduri pentru digitalizarea tezelor de doctorat și verificarea plagiatului, stadiul operațiunii este necunoscut. Lipsa unei metodologii clare privind alocarea resurselor umane și financiare, și a previziunii consecințelor, a contribuit la deficiențe.
Finalizarea unui caz de plagiat sau hărțuire presupune personal calificat. Universitățile investesc puțin în astfel de situații. Nu se evaluează consecințele negative pentru victime, instituție, reviste/edituri care sunt obligate să retragă lucrări plagiate și importanța încrederii în cercetarea științifică.
Un caz specific: sesizarea plagiatului într-o teză de doctorat și în cartea ulterioară, Comisia de etică a universității a constatat plagiatul și a recomandat retragerea titlului. Decizia a fost publicată și pe site-ul universităţii. Retragerea cărții cu plagiat a fost efectuată, dar ulterior, profilul plagiatorului rămanea pe site. Întâmplările similare nedemonstrează lipsa unor mecanisme eficiente.
În cele mai multe situații, cei implicați în practici frauduloase se mută la alte universități, unde identitatea lor este necunoscută sau se promovează noi inițiative fără a lua în considerare consecințele.
… (continuare)
