Hotărârile definitive ale Judecătoriei Sectorului 1 și ale Tribunalului București au constatat lipsa de drepturi părintești pentru abuz psihologic sever asupra minorului, manifestat prin alienare parentală, comportare abuzivă, neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești și lezarea gravă a intereselor copilului, punând în pericol sănătatea și dezvoltarea sa, precum și neglijență educațională.
- Alienarea parentală constituie o formă gravă de abuz psihologic asupra copiilor, provocată de un părinte pentru a afecta negativ relația acestora cu celălalt părinte.
- Acest fenomen este recunoscut de Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie și a violenței psihologice. Pe plan științific, la 1 februarie 2016, s-a confirmat importanța combatereii alienării parentale printr-un protocol semnat de Institutul de Psihologie Judiciară și Asociația Română pentru Custodia Comună, protocol aprobat și de Colegiul Psihologilor din România.
- Actuala legislație, modificată prin Legea nr. 123/2024, definește clar alienarea parentală drept o formă a violenței psihologice. Această formă de violență se constată prin evaluări psihologice și poate duce la privarea părintelui alienator de drepturile părintești.
Instanțele judecătorești au aplicat deja sancțiuni părinților alienatori, inclusiv privarea de locuință, mult timp înainte de adoptarea Legii nr. 123/2024.
Decăderea din drepturile părintești pentru alienare parentală constituie o primă. Instanța a pronunțat această decizie înaintea modificării legislației, demonstrând o prevedere anticipată a legiuitorului.
Identificat și descris de psihologi americani încă din anii 1990, sindromul alienării parentale a fost recunoscut și sancționat în legislațiile multor state dezvoltate, inclusiv în România.
În general, scopul alienării este preluarea sau menținerea custodiei copilului de către părintele alienator, excludând celălalt părinte din viața acestuia. Această activitate vizează familia, prietenii și apropiații părintelui alienat.
Jurisprudența instanțelor naționale și a CEDO (de exemplu, Cauza Micnheva vs. Bulgaria, Cauza Zavrel vs. Cehia) a evidențiat încălcarea art. 8 din Convenție, identificând alienarea ca abuz emoțional prin influențarea negativă a copilului. Un astfel de abuz implică propagarea de minciuni și idei negative despre celălalt părinte, restricționarea vizitelor ori controlul activităților copilului în compania părintelui alienat. Aceste acțiuni au un puternic impact asupra minorului, care, lipsit de maturitate și experiență, poate fi manipulat și privit în imposibilitatea de a distinge între bine și rău. Acest fenomen poate afecta pe oricine (bărbat sau femeie, indiferent de vârsta sau educarea părintelui).
Alienarea parentală este stabilită printr-o evaluare psihologică dispusă de instanță.
Refuzul copilului de a se întâlni cu un părinte nu constituie alienare parentală dacă acesta este justificat de un abuz real din partea părintelui, demonstrat prin probe. Instanțele au întotdeauna această diferență în vedere, distincția dintre alienare și alte situații justificabile.
În cazul specific, părintele de drept nu s-a putut vedea cu copilul său de 2 ani fără justificare.
Literatura de specialitate arată că părintele alienator are adesea motivația de a-l atrage pe copil de partea sa pentru a lupta împreună împotriva celuilalt părinte.
Manifestările alienării parentale includ:
– condiționarea copilului, oferirea de îngrijire în funcție de supunerea la solicitările părintelui alienator;
– retragerea afecțiunii față de copil în absența cooperării cu strategia de alienare;
– așteptări nerealiste de la copil legate de campania împotriva celuilalt părinte;
– responsabilizarea excesivă a copilului, solicitând acestuia să reproșeze celuilalt părinte;
– protejarea excesivă a copilului, amenințându-l cu pericole imaginare în cazul contactelor cu părintele alienat.
Identificarea alienării parentale revine psihologilor, iar luarea deciziilor în interesul copilului revine instanțelor.
Terapia pentru traumatizarea provocată de alienare este necesară, dar există o lipsă de psihologi specializați în acest domeniu.
Soluția de decădere din drepturile părintești reprezintă un apel pentru părinții alienatori, oferindu-le o oportunitate de reflecție și modificare a comportamentului, pentru binele propriilor copii. Abuzurile continuă să creeze probleme pentru cei implicați.
