„Proorocul Ilie” este (inspirată dintr-o poveste din anii ’30 ai secolului trecut) relatarea unei comunităţi rurale care, presimţind sfârşitul lumii, încearcă să se salveze şi, cu generozitate, să salveze întreaga omenire. Ridicat de Dumnezeu la cer şi aşteptat în orice moment să coboare ca unul dintre „eroii” Apocalipsei, imaginea proorocului Ilie din Vechiul Testament îi aruncă pe oameni într-o extaz mistică. Văzând în preotul lor pe Hristos, credincioşii doresc să-l răstignească, sperând astfel să-şi răscumpere păcatele. Să-L ajute pe Dumnezeu în opera Sa.
Aşa cum se întâmplă şi astăzi, oameni cuprinşi de frică faţă de necunoscut caută Împărăţia Cerurilor nu în ei înşişi, ci în exterior. O succesiune de evenimente şi acţiuni suprarealiste îi copleşeşte, dar nu atât de mult încât să câştige ceea ce se transformă într-o adevărată competiţie cu Dumnezeu.
Viaţa, moartea, iubirea, salvarea, înţelepciunea şi nebunia, speranţa şi disperarea sunt teme recurente, de la alungarea din Rai. Tensiunile personajelor din piesă sunt şi ale noastre. Le înţelegem profund, fără ca regizorul să fie nevoit să-l îmbrace pe Proorocul Ilie în haine moderne, subliniind – cu linii groase până la grotesc – că între cei de pe scenă şi spectatori nu există o barieră spirituală. Abordarea lui Botond Nagy aminteşte de stilul lui Andrei Şerban din „Trilogia antică”, evocând imaginea muncitorilor „infiltraţi” pe scenă, pentru a aminti publicului ceea ce ştia dureros de exact: era 1990, anul evenimentelor minerelor.
În spectacolul lui Botond Nagy, această „actualizare” funcţionează mai degrabă ca o distragere a atenţiei de la textul piesei. Textul lui Słobodzianek, „aşezat” impecabil de Diana Nechit, este un punct de referinţă în călătoria spectatorului spre sine, călătorie luminată de scenografia Irinei Moscu şi muzica lui Claudiu Urse.
Dacă jocul actoricesc al lui Richard Bovnoczki este fără cusur, o parte din echipă, teatralizând uneori până la caricatură metafora a ceea ce dramaturgul percepe ca pe un mister medieval, riscă să ducă povestea spre neverosimil.
Noua premieră a Teatrului Naţional merită vizitată. Faptul că, la final, ne reevaluăm răspunsul la întrebarea despre sensul vieţii rămâne un câştig preţios.
Îi putem da şi noi o mână de ajutor lui Dumnezeu? Desigur, dar fără a-L deranja.
Fotografii: Nikita Dembinski / TNB
VEZI GALERIA FOTO
