Pe o platformă socială, psihiatrul Gabriel Diaconu a analizat în detaliu crima întâmplată în localitatea Cenei, județul Timiș, și a explicat motivele pentru care omorul a fost comis de trei adolescenți care au acționat ca o unitate. Specialistul a discutat despre mecanismele psihologice ale grupului, despre rolurile simbolice asigurate de fiecare dintre făptași și despre cruzimea socială la care acești tineri ar fi fost expuși anterior, prin critici, judecăți și comparații constante.
Trei minori din Cenei, doi cu vârsta de 15 ani și unul de 13 ani, și-au ucis un prieten, o crimă ce a șocat întregul continent. Fapta a avut loc intenționat, pe fondul unei combinații de răzbunare și invidie. Victima a fost atacată cu un topor și un cuțit de doi dintre adolescenți, iar ulterior trupul neînsuflețit a fost profanat. Cei trei au încercat să ștergă urmele crimei, chiar incendierea parțială a cadavrului.
Psihiatrul Gabriel Diaconu a explicat de ce vârsta individuală a agresorilor are o influență redusă față de dinamica de grup și modul în care cei trei acționau ca o singură conștiință în timpul comiterii faptei:
„Unii aveau 15, altul 13 ani, dar nu are importanță. Au acționat ca unul. Unul i-a fost dominant, altul a fost „geamăn”. O singură conștiință în momentul acțiunii.
Discuțiile despre ce urmează să faci și cum, sunt mult mai dificile în timp real, pentru ca totul să fie bine gândit. De aceea, a fost nevoie de un „cel de-al treilea” pentru a ajuta la „ștergerea” urmărilor.
În grup, adolescenții mai colabora frequent pentru a minți, a ascunde adevărul, sau pentru a rezolva probleme.
Este clar, trei tineri cu dificultăți, fără resurse sau sprijin de la adulți pentru a face față situațiilor complicate, nu aveau pe cine să apeleze pentru consiliere, protecție sau îndrumare.
Ce se întâmpla în familiile lor? Ce au trăit în săptămânile, lunile și anii anteriori, înainte de a ucide un coleg?
Ce stă la baza invidiei?
Gabriel Diaconu analizează aprofundat crima din Cenei
Apoi, Diaconu vorbește despre influența presiunii sociale și a umilințelor repetate, care pot determina comportamente agresive la copii, precum și despre modul în care invidia se dezvoltă în societate, fiind validată de grup:
„Toți adolescenții din Cenei erau anterior expuși cruzimii sociale. Se simțeau insuficienti. Credeau că sunt mai puțin decât alții. Considerau că alții au mai mult, fiind superiori lor.
Ei influențau și modelau comportamentul altor copii. Erau pedicpați pentru că altcineva era mai cuminte, mai deștept sau avea resurse diferite.
Conflictele sunt în general „unu la unu”. Invidia este personalizată. Unul a avut ideea, ceilalți doi au fost în sprijin, validând sentimentul de inferioritate. L-au sprijinit nu doar resursele, ci și convingerea că cel mai mic are dreptate să execute fapta violentă, pentru că trei minți judecă mai bine decât una. Acești făptași au mai întâlnit astfel de situații în lumea adulților, unde violența și nedreptatea sunt acceptate, doar că cei mulți cred că au dreptate pentru că sunt mai numeroși, chiar dacă unul singur este cel vinovat.
Drept urmare, dacă trei persoane vor să ucidă pe a patra, consideră că au dreptate.
Conflictele „unu la unu” au fost persistente. Victima fusese și anterior amenințată, ca un avertisment moral. „Dacă faci anumite lucruri, te vei confrunta cu consecințele”. Această strategie este folosită pentru a justifica ulterior faptele, spunând că victima și-a ales soarta.
Expertul explică diferența dintre „premeditare” și fantasme violente, analizând comportamentul post- crime:
„Mass-media scrie că a fost o faptă premeditată mult timp. În realitate, a fost mai mult o fantasmare prelungită. Comportamentul de după, arată că nu a fost planificat în detaliu. S-au folosit soluții improvizate. Panica a apărut, urmele trebuie ascunse, dar nu s-a gândit la urmăririle ulterioare. Vocea și trupul victimei reprezintă cea mai clară dovadă a crimei, iar lipsa unor soluții clare de acțiune face ca situația să fie dificil de gestionat.
Uneltele crimei nu sunt sofisticate. Sunt simple: un topor și un cuțit. Ce au fost descoperite? Ce știau că pot tăia și împunge? Niciun dispozitiv complicat, ci unelte obișnuite. Cu toporul, cel mai probabil, s-a lovit cel puțin o dată.
Cuțitul, un simbol al virilității, folosind un limbaj figurat, reprezintă un „falus” simbolic. În cazul acestor adolescenți, acest obiect a fost deținut de cel mai tânăr, nu de cei mai mari, semn al unei maturități distorsionate sau al unui simbol al puterii.
Puțin peste 13 ani. Acest adolescent fusese anterior umilit de către prieteni pentru pubertate sau despre un potențial defect fizic. Uite cum a ajuns la această extremă…
„Copilul știa, dar legea spune că nu știa la vârsta lui”
În cele din urmă, specialistul discută despre responsabilitatea penală a minorilor și limitele sistemului judiciar, punând sub semn de întrebare abordarea exclusiv punitivă:
„Copilul știa, dar legea afirmă că nu știa la vârsta lui.
Întrebarea este simplă: către ce sistem al justiției ne orientăm? La 13 ani, nu există probleme. Dar dacă minori de 12 ani comit fapte grave, ce faci? Această întrebare persistă și trebuie să fie adresată pentru fiecare caz. Răspunderea penală presupune că, indiferent de discernământ, minorul trebuie să suporte consecințele legii.
Făptașii sunt duși în sistemul penitenciar sau în centre de psihiatrie pentru măsuri de siguranță, fiind ulterior reținuti pe perioade lungi. Dar ce fel de persoane devin odată ieșiți?
Unii preferă abordarea punitivă, dar este necesară și o perspectivă terapeutică. În cazul unor acțiuni grave, trebuie luate în considerare aspectele de prevenție și reabilitare, nu doar sancțiunile dure.
