„De trei luni, duc o existență minimalistă, cu doar câteva haine, un cearșaf și o pernă pe care le spăl constant. Restul bunurilor sunt sigilate în pungi de plastic, împrăștiate prin casă. Orice vizitator ar crede că sunt un individ problematic. Realitatea este că am fost atacat de ploșnițe, care m-au transportat într-un univers alternativ, contaminat de aceste insecte”, relatează jurnalistul Ionuț Dulămiță.
Deși mici ca niște semințe de floarea-soarelui, ploșnițele sunt greu de eradicat. Te izolează, te afectează psihic și te copleșesc cu sentimente de jenă și îndoială. Te obligă să te confrunți cu scenarii sumbre: „O să-mi arunc toată mobila? O să-mi pierd casa?”. Te fac să-ți pui la îndoială existența și să observi suferința altora: o bătrână izolată și uitată a ajuns la un azil din cauza mușcăturilor de ploșnițe.
Începutul lunii ianuarie, abia întors din vacanță, am observat pe întuneric niște puncte albe care se mișcau pe pereți. Am fost în patul din living, obișnuit cu acel loc. Nu le-am dat importanță. În a doua noapte, au apărut din nou, și le-am simțit și în pat. Mă ciupeau de degete și de încheieturi, iar când le zdrobeam, lăsau urme mici de sânge pe saltea. Am crezut că sunt purici.
Am curățat temeinic patul, am aspirat și am șters cu mop. Două zile nu i-am mai simțit. Apoi au reapărut. Am observat și insecte mai mari. Mă ciupeau agresiv. M-am mutat în dormitor, dar și acolo mi-au urmat prezenta. Am început să mă îngrijorez. Brusc, cuvântul „ploșnițe” mi-a venit în minte, ca o revelație. Nu știam nimic despre ele, doar că se ascund sub saltele.
Am căutat informații online și mi s-a confirmat: aveam „ploșnițe de pat”. Insecte care se hrănesc cu sângele nostru și al animalelor de companie. Se pare că s-au dezvoltat probabil din paraziții liliecilor, mutându-se la oameni odată cu stabilirea acestora în peșteri. Le-au urmat de-a lungul istoriei. Până în apartamentul meu din Drumul Taberei.
Le-am găsit în pliurile saltelei și în cadrul patului. În rama tablourilor și printre paginile cărților. Erau de toate dimensiunile: de la puncte albe, aproape invizibile, până la exemplare mari, maronii, de câțiva milimetri. Evoluează prin mai multe faze și, în fiecare, te urmăresc insistent. Preferă lemnul și locurile ferite. Se ascund ușor și depun ouă oriunde: în colțurile mobilei, în găurile pereților și pardoselii, după plinte, prize sau tocuri. Pot rămâne nedetectabile timp de săptămâni deși lasă urme acolo unde-și fac adăposturile.
În timpul zilei, se ascund, iar noaptea ies la vânătoare, atrași de căldura corpului și de dioxidul de carbon pe care-l eliminăm. Oamenii sunt hrana lor, așadar se ascund cât mai aproape de sursa de hrană, la cel mult doi metri. Apare mai mult pe timpul nopții, pentru că nu dormim în bucătărie sau baie, deci acolo vor fi în trecere. Pe balcon nu se pot dezvolta din lipsa căldurii. Dacă le este foame, apar chiar și atunci când suntem treji. De aceea le vedeam pe pereți și tavan după miezul nopții, înainte de odihnă. Uneori statice, alteori în mișcare rapidă.
Jenă și luptă
Inițial, le-am asociat cu murdăria, ca mulți alții. Chiar am crezut naiv că sursa lor era murdăria. Așadar, prima reacție a fost una jenantă. Vina că nu făceam curățenie suficient de des. Apoi am aflat că murdăria nu este cauza directă, ea doar facilitează ascunzătoarea lor. La fel și spațiile aglomerate cu obiecte. În cele mai multe cazuri, este vorba despre obiecte pe care le aducem singuri în casă, prin haine, bagaje sau mobila second-hand. De la hoteluri, alte locuri infestate, sau mijloace de transport în comun. Uneori din apartamentele vecinilor sau aduse de alții.
După jenă, a apărut anxietatea. Am renunțat să mai caut explicații pe internet și am decis să acționez. Am aflat că temperaturile ridicate afectează ploșnițele și ouăle lor. Cercetarea a arătat că spălarea țesăturilor la o temperatură de 60 de grade este vitală. Unele lucruri riscau totuși să se deterioreze, iar mașina nu putea adăposti toate obiectele. Am apelat la două soluții anti-ploșnițe dintr-un magazin de bricolaj, una dintre ele și pentru textile. Am curățat profund, am aspirat saltelele și am aplicat soluțiile respective peste tot.
După câteva zile de încercări, am realizat că nu erau eficienți.
Nopțile au devenit o agonie. Ploșnițele apar doar pe întuneric, deci stingeam lumina, așteptam mai mult timp pentru a vedea dacă ies din ascunzători. Și apoi mergeam la luptă. Când dormeam, mă ciupeau nemilos. Aveam usturimi și mă scărpinam permanent. Mă culcam în haine lungi, șosete, căciulă, cu fermoarul jachetei până la bărbie și cu pătura până la urechi.”