Georgia O’Keeffe picta flori cu intensitate, umplând întreaga suprafață a tabloului. Cele din imaginea de mai jos – „Flori albastre dimineții” – fac parte dintr-un întreg ciclu, în care artistul le-a amplasat în diverse poziții neașteptate. Criticii (și soțul ei, celebrul fotograf Alfred Stieglitz) au văzut în florile sale un simbol al feminității. Ea și-a exprimat această abordare cu autoironie: „Îmi detest florile. Le pictez pentru că sunt mai ieftine decât modelele și nu se mișcă”. Același spirit autoironic a marcat și declarația ei: „Înțelegusem că pot descrie lucruri pentru care nu aveam cuvinte, prin intermediul culorii și formei.”
Cu nonconformism și curaj, așezându-și propriile experiențe în operele sale, a creat o lume artistică generoasă, un refugiu față de incertitudinile vieții. Asemănătoare cu Frida Kahlo, cu care a avut o relație profundă (descrisă cu delicatețe de biografi), Georgia O’Keeffe, luptând împotriva afecțiunilor fizice și emoționale, a găsit izbăvirea în arta vindecătoare.
Florile ei sunt o formă de vindecare deopotrivă pentru cei care le observă, o magie ascunsă sub petalele realității.
AUTORETRAT ÎN ADÂNCIURI ARTISTICE. Dacă florile lui O’Keeffe sunt, într-adevăr, autoportrete, ca și cum le percepem, Katsushika Hokusai, pictorul japonez al „lumii plutitoare”, avea dreptate: a existat odată un împărat care l-a rugat pe un maestru zen să îi deseneze un bambus. Maestrul a meditat și i-a promis: „În curând”. Împăratul s-a supărat: „Domnule, ești și un artist talentat, crezusem că mi-l desenezi acum!”. Maestrul zen i-a explicat: „Pentru a picta un bambus, trebuie să fiu eu însumi bambus. Altfel nu pot înțelege sensul bambusului. Mă voi retrage pentru o vreme într-un bambus…”. Împăratul a zâmbit, garantându-i că îl va aștepta. Timpul a trecut, iar aducându-și aminte de desenul promis, împăratul a trimis să caute maestrul. L-au găsit legănat de vânt, mai mult o parte a naturii decât un om. Nici maestrul nu l-a observat la început. Împăratul nu știa cum să reacționeze, astfel l-a uitat. În cele din urmă, maestrul zen a apărut. S-a apucat repede de lucru, terminând tabloul în clipe. Împăratul a fost uimit: N-a mai văzut niciodată un bambus atât de vibrant, aparent cu rădăcini în sufletul pictorului, revarsându-se pe pânză. Și a început să plângă…
ZIUA O’KEEFFE. Fanii ei celebrează an de an ziua de naștere, pe 15 noiembrie. Dar mai remarcabil este modul în care o celebrează, rostind „astăzi este ziua ei”. În curând va împlini 138 de ani pe pajiștea ei plină de flori.
SOLITUDINE. Gândindu-mă cum aș putea să surprind esența lui Georgia O’Keeffe în câteva secunde pentru spectatori, am călătorit pe pajiștea vieții ei, asemenea maestrului zen. Am adunat-o în privire, pentru că ea era, în primul rând, o privire. Cuvântul care o definește cel mai bine nu poate fi tradus: soledad.
