În umbra solitudinii ne-am aflat, ne aflăm sau va sosi momentul când vom fi.
Este imposibil să cuprinzi toate aspectele singurătăţii într-o definiţie.
Singurătatea este sentimentul lipsei. Poate fi un spațiu privilegiat de reflecție sau o încăpere de chin. Un gol plin de amintiri, un abis în miezul amintirilor. Singurătatea este aspirația către ceva inaccesibil.
Singurătatea este suferință, a cărei vindecare, dacă nu ajunge la stadiul clinic, este în ea însăși.
Fascinația singurătății, exprimată artistic, poate naște opere.
Am ales să ilustrez ideea de singurătate printr-o lucrare puțin cunoscută. Un tablou pictat în guașă intitulat „Strada singurătății”, semnat Carolina Soledad Salvatierra. Nu știu nimic despre autoare, dar numele ei, Soledad, Singurătate, pare predestinat:
ARTHUR RIMBAUD LA NEW YORK. David Wojnarowicz descrie, cu o precizie şocantă, singurătatea în seria de fotografii „Arthur Rimbaud la New York”. Portretul marelui poet francez de la sfârșitul secolului al XIX-lea este supraimpus peste un personaj surprins în diverse locații. Aici, în metrou. Wojnarowicz creează un poem despre o formă contemporană de singurătate: singurătatea în mulțime, singurătatea urbană. Paradoxal, metropola, plină de oameni, este un spațiu al singurătății în secolul nostru.
În secolul conexiunilor spectaculoase, omul se simte izolat. Pe „străzile” rețelelor sociale bântuie o singurătate reală. În marile orașe, înghesuiți unii într-alții în mijloacele de transport în comun, ne dăm seama că apropierea fizică nu este întotdeauna un remediu pentru singurătate. Ne simțim irelevanți, ca și cum nu am exista. Suntem niște Arthur Rimbaud care par să nu fi intrat niciodată în viețile altora, irelevanți chiar şi în propria noastră viață.
OAMENI DE NICĂIERI. Cântecul Beatles-ilor spune povestea vieții unei femei simple, Eleanor Rigby. Trăieşte singură, lângă o biserică, adunând orezul aruncat tradițional peste mireni. Moare singură, într-un cartier idilic. La fel mor oamenii din cartierele dormitor ale metropolelor, sau victimele destinului, pe străzi, sub luminile oraşului. Sunt ca omul din versurile lui John Lennon și Paul McCartney din „Omul de nicăieri”. Oameni necunoscuți, priviți de nimeni. Pot purta liniștiți masca lui Rimbaud, neobservând deloc.
SOLEDAD. Cât de elocvent este omagiul tiktokerilor pentru Chavela Vargas, dispărută cu patru ani înainte de apariția acestei rețele. Împreună cu Vargas, au reuşit să scoată din uitare un cuvânt înțeles ca o lume întreagă. Soledad! La fel ca sinonimul portughez – saudade, învăluit în nostalgie – este considerat intraductibil. Talentul Chavelei Vargas dezvăluie secretele sale.
DORUL – SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SINGURĂTĂŢII. Soledad, saudade… Echivalentul românesc le explică perfect, adăugând o nuanță subtilă de autoironie. Dacă nici din portughez saudade, nici din spaniola soledad nu se vede ieşire, din dor există o portiţă: un alt dor. În solitudine există iubire şi lipsa iubirii, comunicare reciprocă. Maria Tănase ilustrează amândouă – autoironia și speranța – dând o unicitate tulburătoare sentimentului românesc al singurătății.
